În 2018, locuiam în Anglia și, din cauza Brexitului, mă pregăteam să plec într-o țară însorită unde se vorbește spaniola.
De ce spaniola?
Voiam să-nvăț această limbă pe care o ador.
Vreau să nu mă mai simt vinovată. De aceea am scris această postare.
Rugăciunile mi-au dat încredere și speranță, m-au întărit și m-au ajutat. Am dormit cu iconițe sub pernă. Sunt încă acolo.
Toți îmi spuneau să mă rog la Sfântul Iosif, că El ajută în dificultăți financiare. Eu m-am rugat (și mă rog) la Papa Ioan Paul al II-lea. Este sfântul meu preferat.
De ce spaniola?
Voiam să-nvăț această limbă pe care o ador.
Nu aveam o preferință, nu conta prea mult locul, dar aș fi vrut să fie o țară unde se poate supraviețui cu puțini bani pe an.
Deși aveam un apartament (mic) în România, repatrierea nu a fost niciodată considerată.
Asta pentru că voiam să mă concentrez 100% pe scris și publicat.
Îmi trebuise 40 de ani ca să am curajul să îndrăznesc să lupt pentru visul meu. Vis care, până acum 3 ani, părea imposibil. Complet imposibil.
Nu-mi puteam permite să mă întorc acasă. Nu, pentru că aș fi fost mereu distrată de unii și de alții.
Scriitorii nu au timp liber. Nici când dorm nu se odihnesc. Nu puteam să mă întorc, dacă voiam o carieră în scris.
În aprilie 2018, tatăl meu a trecut la cele veșnice după 16 ani de suferință extremă în care a avut nevoie de îngrijiri permanente: era un copil mare.
Toți am făcut sacrificii imense ca să ne îngrijim de el. Dar asta-i o altă poveste pe care am s-o scriu într-o carte de auto-ajutor pentru copiii/oamenii care au în grijă părinți, bunici sau bătrâni în general.
În acest moment, titlul acestei cărți este: „Când părinții devin copii”, dar poate suferi modificări până în momentul publicării.
Blogul e în construcție.
Blogul e în construcție.
După înmormântare, sora mea, Ana, a luat-o pe mama să locuiască cu ea, pe lângă Brașov. Asta deoarece casa părintească era în condiții deplorabile, fără baie și apă curentă.
Sora mea iubită a făcut eforturi și sacrificii uriașe să aibă grijă de mama. Mai mult de 8 luni, i-a făcut toate plăcerile, dar mama nu a reușit să se adapteze la viața de la oraș și voia acasă.
Sănătatea ei s-a deteriorat văzând cu ochii. Dorul de singurele locuri în care a trăit 83 de ani, o devora. Nu avea stare absolut deloc. Voia acasă cu orice preț.
 |
| 18 mai - ziua mamei - ziua în care a ajuns acasă de la Brașov. Era la fratele meu de fapt. Casa nu era gata. Pisica asta nici nu se uită la mine, dar cum a văzut-o pe mama, cum a sărit în brațele ei. Incredibil! |
Dar să te îngrijești de un bătrân când nu ai condiții de trai adecvate, este imposibil.
Era clar că mama nu avea cum să rămână la oraș, așa cum era clar că nimeni nu putea renunța la viața lui ca să locuiască cu mama într-o casă care stătea să se dărâme. Pentru că în ultimii 20 de ani, mama a avut permanent pe cineva în casă. Mai întâi pe cumnata mea, apoi pe surorile mele, pe rând.
Și toate locuiam în străinătate.
Mama nu mai știa să aibă grijă de ea iar noi nu știam ce să facem cu ea. Nimeni nu avea o soluție.
Și-atunci am decis să mă întorc în țară eu și s-o aduc acasă pe mama, dar nu în casa dărăpănată, ci în una nouă. Nu aveam de gând să renunț la carieră, doar s-o pun în pauză până când avea să ne stabilim.
Până la urmă, un scriitor nu trebuie să meargă într-o țară de limbă spaniolă, ci poate scrie oriunde. Nu?
Pe 9 ianuarie 2019 am luat cea mai grea decizie pe care a trebuit s-o iau vreodată și pe 31 m-am întors în România. Țara mea în care nu mai simțeam că aparțineam din momentul în care am plecat. În fond, locuisem mai mult de 15 ani în două țări străine foarte dezvoltate: Italia și Anglia.
Cum avea să mă reobișnuiesc la traiul din România, când toți românii se chinuie aici?
Dar nu mi-am permis să mă gândesc la asta. Mama trebuia să se întoarcă acasă cât mai degrabă. Nu era o secundă de pierdut.
Aveam un apartament micuț în Roman, un oraș la 14 km de satul natal, dar mama nici nu voia să conceapă să locuiască acolo.
Ea voia acasă și nicăieri altundeva.
Așa cum am zis, casa părintească nu putea să ne găzduiască. Era clar că aveam nevoie de o locuință cu baie și apă curentă, dar eu nu aveam bani să construiesc nimic pe pământul părinților.
 |
| Fostul meu apartament. Nu era cine știe ce, dar era al meu. Singurul lucru ce mi-a aparținut vreodată. |
Așa cum am zis, casa părintească nu putea să ne găzduiască. Era clar că aveam nevoie de o locuință cu baie și apă curentă, dar eu nu aveam bani să construiesc nimic pe pământul părinților.
Și-atunci am decis să-mi vând apartamentul la care țineam ca la ochii „din cap”. Apartamentul ăla era singurul lucru pe care l-am avut vreodată și aș fi dat orice să nu renunț la el.
Cum... cu ce avea să construiesc o locuință adecvată atunci?
Cu lacrimi în ochi și inima sângerândă, am pus anunțuri pe net și am vândut apartamentul după ce l-am arătat la o mulțime de oameni.
Prețul, mai mic decât al unei mașini... mici, a atras foarte mulți cumpărători.
M-au sunat mulți prieteni să-mi spună să nu-l vând cu un asemenea preț că-i bătaie de joc și-mi arunc munca pe fereastră.
Știam și eu asta, dar Romanul nu este București ori Timișoara. Așa merg prețurile aici.
Apartamentul trebuia vândut pe loc, nu peste 10 ani.
M-am dus să cer ajutorul unor persoane pe care le cunoaștem. Și toți, toți mi-au spus că sunt nebună să-mi vând apartamentul și să mă mut la sat. Nu puteau să mă ajute să mă îngrop acolo, singură, fără un viitor și fără carieră.
Ziceau că n-am să pot scrie, că n-am să pot să construiesc nimic cu banii pe care-i aveam. Că ce voiam să fac era inconștiență și pură prostie.
Ziceau că n-am să pot scrie, că n-am să pot să construiesc nimic cu banii pe care-i aveam. Că ce voiam să fac era inconștiență și pură prostie.
„Te-arunci singură în iad. Cum poți să-ți distrugi viața așa? Ești nebună de legat.”
Știam și eu asta, infinit mai bine decât ei.
Și plângeam cu suspine, rugându-i să nu spună așa, că sufeream deja ca un câine. Mai mult nu puteam duce în spate.
Și mă durea atât de tare când îmi spuneau: „Cât mai are de trăit mama ta? De ce faci asta?”
Iar eu răspundeam: „Chiar de ar trăi numai o zi în casa asta, eu aș fi bucuroasă.”
Și mă durea atât de tare când îmi spuneau: „Cât mai are de trăit mama ta? De ce faci asta?”
Iar eu răspundeam: „Chiar de ar trăi numai o zi în casa asta, eu aș fi bucuroasă.”
Și cum să nu mă crezi nebună?
Adevăr îți spun că n-aș fi vrut să mă întorc niciodată în țară. Niciodată!
Adevăr îți spun că n-aș fi vrut să mă întorc niciodată în țară. Niciodată!
N-aș fi vrut să locuiesc la sat, că sunt alergică la polen și fân și n-am cum și nici timp să mă ocup de pământ... eu trebuia să scriu. Să scriu în fiecare zi, fără să gătesc, să fac curat, să mă dedic cuiva 24 de ore din 24. Nici n-aș fi vrut să mă ridic din pat ca să nu pierd o secundă din timpul meu dedicat scrisului.
Eu asta visam. Asta voiam. De asta aveam nevoie. Să fiu singură și să scriu. Numai asta.
Dar mama... cine avea să aibă grijă de ea?
Are 84 de ani și are nevoie de ajutor.
Nu puteam să dispar, nu puteam să scriu, știind că ea suferea în singurătate.
N-am putut.
Dar mama... cine avea să aibă grijă de ea?
Are 84 de ani și are nevoie de ajutor.
Nu puteam să dispar, nu puteam să scriu, știind că ea suferea în singurătate.
N-am putut.
Ce știam eu despre construcții și vânzări?
Și după ce m-am mutat de 16 ori în 10 ani (Italia și România), și de alte 6 ori în 4 ani (Anglia), chiar nu mai voiam să mă mut încă o dată. Mai ales, nu în țara din care fugisem de două ori.
Singura mutare pe care o doream și de care aveam nevoie era într-un loc însorit, în singurătate, ca să scriu.
Dar am vândut apartamentul, după ce m-am înțeles cu proprietarul să-mi dea voie să țin lucrurile în el până am unde să le duc în casa nouă. De fapt, singurul motiv pentru care am ales acel proprietar din cel puțin 30 de doritori, a fost că mi-a zis că o să-l lase așa cum e până în iunie al acestui an. Atunci se vor muta în el. Nu aveam unde să depozitez tot ce aveam în acel moment, pentru mine era fundamentală acea înțelegere.
Imediat ce l-am vândut, am semnat un contract cu o firmă de construcții din Gherăești, ca să ridice locuința de care avea nevoie mama.
Era februarie 2019.
Am făcut o schiță de proiect, sfătuită de patronul acestei firme. El voia să facă o casa cât mai mare, cu terase și varie - nu degeaba firma se numește VipConstruct - eu o voiam cât mai mică, că știam că nu am bani.
„Astea-s fițe. Eu fac strictul necesar”, îi repetam, ori de câte ori îmi spunea să fac ceva în plus. „Nu pot să fac pasul mai lung decât piciorul. Oricum nu am toți acești bani, trebuie să fac rost.”
Dar el nu mă credea.
Care om vrea să construiască o casă urgent, fără bani?
„Astea-s fițe. Eu fac strictul necesar”, îi repetam, ori de câte ori îmi spunea să fac ceva în plus. „Nu pot să fac pasul mai lung decât piciorul. Oricum nu am toți acești bani, trebuie să fac rost.”
Dar el nu mă credea.
Care om vrea să construiască o casă urgent, fără bani?
Nu au trecut două săptămâni când am primit un telefon de la noul proprietar al apartamentului, care mă soma să-mi iau lucrurile, că are de făcut lucrări.
Nu m-a șocat foarte tare acest gest neașteptat, eram prea ocupată cu multe alte probleme. Una în plus, parcă nu conta așa de tare. Dar trebuia să rezolv urgent, căci proprietarul mă presa. Și-avea și el dreptate: era casa lui.
Însă nu așa ne-a fost înțelegerea, m-a înșelat cu bună știință.
Am căutat un loc de depozitare, sunând în dreapta și-n stânga (și eu nu iubesc telefoanele), dar s-a dovedit a fi mai greu decât m-aș fi așteptat. La noi nu e ca în străinătate, nu există depozite speciale pentru astfel de situații la fiecare pas.
Și-apoi asta însemna alți bani, pe care nu îi aveam, și muncă în plus. Îți dai seama, muți într-un loc, apoi în altul.
O mutare nu se face cu 2-3 oameni, este nevoie de multe brațe, plătite de două ori.
La fel și transportul. Ce obositor, costisitor și stresant!
Dar am avut un noroc extraordinar cu un văr de-al meu, vecin, care construise și el casă nouă. Mi-a dat voie să depozitez la el, căci nu se mutase în casă încă. Mai avea de făcut lucrări.
Și după ce am golit, m-a sunat proprietarul să-mi bată obrazul că am luat până și becurile din casă.
Asta m-a supărat extraordinar. Îi făcusem o reducere de mii de euro. Două becuri erau o bătaie de joc. Nu le-a luat nimeni intenționat, erau aplice! Alea se montează și se demontează cu tot cu dulie.
Avea să las becurile pe jos?
Nici nu m-am gândit la ele. Le-am aruncat. Acum se folosesc leduri economice.
În fine, a trecut. Dar nu-l mai am la suflet. Aș fi vrut să rămânem prieteni, deși totul în mine striga să nu îndrăznesc. N-am vrut să-mi ascult instinctul.
Ce motive aveam să nu-l plac?
Nu-l cunoșteam. Acum îl cunosc și stau departe.
Era încă zăpadă afară când am golit apartamentul. Numai în acele momente mi-am dat seama că nu aveam unde să stau în timp ce avea să dărâm casa veche și construiesc o locuință nouă.
M-am dus la fratele meu și, fără măcar să fac nici cea mai mică aluzie, cumnata mea a zis că era subînțeles că o să stau la ei. „Stai la noi, normal. Dar unde? Noi știam deja asta. Tu de ce nu te-ai gândit? Măcar cu atât să te ajutăm, că bani...”
Mi-au dat lacrimile.
Cum să-mi pună casa la dispoziție așa?
Cum să-mi pună casa la dispoziție așa?
Cumnata mea a gătit zi de zi pentru mine, mi-a făcut cafea și ceai, m-a ascultat când vorbeam aiurea - din disperare - și m-a încurajat în toate felurile.
„Măcar cu atât?!”
Dar este oare ajutor mai mare decât ăsta?
„Măcar cu atât?!”
Dar este oare ajutor mai mare decât ăsta?
Prea multă generozitate. Nesperată.
Cum am să-i răsplătesc vreodată?
Cum?
Iată de ce trebuie să am succes în cariera de scriitor. Vreau să-i răsplătesc cumva. Și nu numai pe ei, mai sunt câțiva care m-au ajutat fără să-mi ceară explicații și garanții. Ba chiar s-au oferit fără ca eu să cer vreodată.
Printre atâția oameni care nu știu decât să ia, deseori înșelând, am găsit o mână de oameni absolut minunați.
Nu știu ce aș fi făcut fără ei.
Nu știu unde aș fi acum, dar sigur mama nu ar dormi în patul ei. Poate nici n-ar fi supraviețuit dezamăgirii. I-am promis o locuință cu toaletă și apă curentă...
Fără ajutorul unor frați și surori, a unor prieteni (cu care n-am vorbit de mult timp), nu aș fi reușit să-i îndeplinesc visul mamei.
N-am avut cum să scriu nici măcar un rând. Aș fi găsit vreo duminică, dar sunt atât de obosită că nu-mi pot mișca degetele.
Mă doare fiecare fibră-n corp. Merg ca teleghidată.
Nu știu dacă vârsta își spune cuvântul sau poate chiar muncesc prea mult, cum îmi spun toți.
Vreau să nu mă mai simt vinovată. De aceea am scris această postare.
Vreau să mă adaptez cât mai devreme acestei situații pe care nu mi-am dorit-o.
Vreau să-i dau mamei atenția de care are atâta nevoie.
Și vreau să pot scrie.
Merit să am puțină pace și să pot să-mi scot visul din pauză.
Nu mai am 20 de ani. Tot ce am este acum și aici.
Și-am luptat așa de mult pentru asta. Am făcut sacrificii imense și compromisuri fără număr.
Din ianuarie până în mai (2019) am făcut aceste lucruri:
- pe 31 ianuarie, am lăsat Anglia și mi-am pus cariera deoparte
- în februarie, am vândut apartamentul pe care a trebuit să-l golesc
- în martie, am golit casa părintească. Am dat aproape tot de pomană. Să fie primit!
- apoi am dărâmat-o cu lacrimi în ochi. Doamne, cât m-a durut!
 |
| Casa părintească pe care am iubit-o enorm. Dar nu a putut fi îmbunătățită. Am încercat. Ar fi costat prea mult. |
- am făcut rost de banii necesari construirii unei locuințe. Nu mi-au căzut din cer, nu mi i-a dat nimeni degeaba. Trebuie să-i dau înapoi.
- am construit casa
 |
| Pare enormă și este, într-o oarecare măsură. Din afară. Mică nu este, asta-i sigur. |
- pe 7 aprilie, am lansat cartea „14 nuanțe de roșu: Amintiri din copilăria comunistă: Epoca de aur”. Cât am muncit la corectarea ei, împreună cu cei de la editura Sapientia cărora le mulțumesc din inimă pentru răbdare!
- printre timp, am arat grădinița, am sădit și însămânțat: cartofi, ceapă, usturoi, verdețuri și răsaduri varie etc.
 |
| Am săpat jumate de grădiniță (nu este în imagine) cu hârlețul. Restul (ce se vede) cu un plug mic, căci hârlețul nu intra. Fusese bătătorit de buldozere! |
- pe 18 mai - ziua ei de naștere - am adus-o pe mama de la Brașov. Era mai mult moartă decât vie. Nimeni nu a crezut că ajunge respirând acasă, dar eu știam că poate.
- pe 21 mai, am internat-o la Barticești pentru 2 săptămâni. Recomand din inimă acest loc, în special pentru cazuri disperate. Am stat cu ea s-o duc la vizite medicale și la tratamente. Sora mea, Săndica, slăbită și suferindă, s-a oferit să-mi țină locul câteva zile, în timp ce eu m-am ocupat de aranjarea casei și prășirea cepei, a usturoiului, salatei, cartofilor - am plivit de fapt, pentru că a plouat continuu și n-am avut cum să intru cu sapa. Buruiana era prea mare ca să poți prăși cum prășesc oamenii normali.
 |
| Tu vezi plantele de cartofi aici? Eu nu. Dar le vezi mai jos |
 |
| Uite-le, după ce am plivit în genunchi |
- am mobilat parterul, chiar dacă nu am pardoseală peste tot și nici uși
- pe 31 mai 2019, am adus-o pe mama-n casa nouă. Pentru asta m-am zbătut.
 |
| Camera mamei care este dispusă exact cum era cealaltă. |
Practic, în două luni (mai puțin, dacă țin cont de timpul în care a plouat și nu s-a putut lucra) am construit o casă și m-am mutat în ea.
Nu este terminată, nici pe departe. La mansardă nu am făcut absolut nimic și nu am speranțe că voi face ceva vreodată.
Am construit-o mai mult pentru spațiu de depozitare, că la parter nu a încăput mult.
 |
| Mansarda. Am încercat să las 2 camere goale (e una de fapt) și să mobilez cât de cât, în caz de avem oaspeți. La parter nu este loc |
Tu ai crede că este laudă.
Nu este.
Nu simt nicio mândrie.
Nu m-am umflat în pene că am făcut o casă-n mai puțin de 2 luni. Nu-i pe numele meu. Nu este a mea. Mi-a fost oferită, dar nu o vreau. Prea multă responsabilitate. Nu plănuiesc să mă stabilesc aici pe vecie.
Am făcut că a trebuit să fac. Pentru mama.
Dar câți mă cred când zic asta?
Eu știu ce-i în sufletul meu.
Nu este.
Nu simt nicio mândrie.
Nu m-am umflat în pene că am făcut o casă-n mai puțin de 2 luni. Nu-i pe numele meu. Nu este a mea. Mi-a fost oferită, dar nu o vreau. Prea multă responsabilitate. Nu plănuiesc să mă stabilesc aici pe vecie.
Am făcut că a trebuit să fac. Pentru mama.
Dar câți mă cred când zic asta?
Eu știu ce-i în sufletul meu.
Am scris această postare ca să am o explicație negru pe alb la cum mă simt acum.
Doresc să nu mă simt vinovată că mă dor toate și-n mai toate zilele mi-e greu să mă ridic din pat.
Vreau să fiu mai puțin dură cu mine și să accept că am motive să fiu obosită, epuizată de fapt. Oricine ar fi în locul meu. Sunt făcută din carne și oase, nu din fier.
Și sunt plină de vânătăi, zgârieturi și cicatrici. Și la propriu, și la figurat.
Și sunt plină de vânătăi, zgârieturi și cicatrici. Și la propriu, și la figurat.
Toată lumea din sat a rămas uimită de cât de repede am ridicat o casă. Dar „Când ai bani, ce nu faci?” s-au convins oamenii.
Adevărul este altul. Un adevăr ce și mie mi-e greu să cred.
Am împrumutat mulți bani, mai mulți decât îți poți imagina. Nu a fost deloc ușor să fac rost de ei.
La bancă n-am putut să merg. Nu am serviciu, n-am cum să garantez că am cum să plătesc împrumutul.
La bancă n-am putut să merg. Nu am serviciu, n-am cum să garantez că am cum să plătesc împrumutul.
La un moment dat, lucrările s-au oprit (pentru 4-5 zile). Nu aveam bani să cumpăr tâmplăria.
Eram atât de aproape și mamei îi fugea timpul printre degete. Sora mea era convinsă că nu o să ajungă să vadă casa nouă și-mi spunea că ar fi mai bine să mă pregătesc de înmormântare, că am făcut tot posibilul.
Nu puteam să mă opresc, eram doar la un pas, dar nu știam cum s-o scot la capete, la cine să mai apelez ca să iau bani cu împrumut!
Sebi mi-a dat tot ce-a avut, Ana mi-a dat cât a putut, Petronela la fel.
Am cerut la toți prietenii, la cei pe care i-am ajutat mult în trecut, am cerut și la străini, și la cunoștințe.
Dar cum să-mi dea lumea bani? Pe ce bază?
Și cât de greu mi-a fost să cer... în viața mea nu am împrumutat bani! N-aș fi putut să dorm, știind că am datorii. Aș fi preferat să mor decât să cer bani!
Dar cum să mă opresc, când am investit atât de mult, totul în casa asta și mama nu mai avea timp? Nu am cerut pentru mine, ci pentru mama. Femeia care mi-a dat viață! Aș face orice pentru ea.
Nu te poți opri când ai investit atât de mult în ceva (bani, timp, energie, speranță etc.)! Despre asta scriu în cartea de auto-ajutor și dezvoltare personală: „Ce ești azi, ai decis ieri”.
Eram atât de disperată, încât, într-o zi, plângând cu sughițuri, m-am întins pe iarbă, în timp ce ploua torențial.
Draga mea cumnată m-a tras cu forța-n casă, mi-a făcut ceai, mi-a uscat părul și m-a obligat să mă schimb, spunându-mi că se va rezolva cumva. „Ceva trebuie să se întâmple. Vei găsi banii necesari așa cum ai făcut și până acum. Vei vedea. Nu dispera, că-ți pierzi mințile și totul va fi fost în zadar. Hai, nu mai plânge. Gata.” Ca o mamă iubitoare.
Și așa a fost. În fundul inimii știam că voi reuși, nu avea cum să fie altfel, dar eram atât de obosită și îngrijorată pentru mama...
Mi-era frică că moare printre străini și nu o să aibă ocazia să-și vadă visul împlinit.
Da, casa asta era visul mamei. Întotdeauna ne spunea să construim ceva, la fel ca toți vecinii. Să nu rămână locul pustiu...
Dar noi nu voiam să se întoarcem în sat. Aveam vieți noi în străinătate.
De ce să construim?
Cu ce, când trebuia să trăim și să ne îngrijim și de ei?
Adevărul curat este că singurele camere terminate sunt dormitoarele (două).
Baia e fără ușă, bucătăria la fel, nu are ușă, mobilă și nici chiuvetă.
Coridorul, living-ul și casa scării nu au parchet/gresie.
 |
| Coridorul |
Dar se poate locui în ea, căci avem toaletă, apă curentă, canalizare, boiler și putem face duș oricând dorim.
Acestea sunt cele mai importante lucruri. Esențiale. Pentru asta am construit casa.
Mai trebuie să cumpăr o sobă-centrală ca să putem intra pe toamnă.
Ar fi necesar să o izolez pe dinafară până-n iarnă, căci nu este nici măcar tencuită, dar nu mai am posibilitatea asta. Planurile mele nu au funcționat. N-am câștigat un leu de când m-am întors în țară.
Vom pune pe foc non-stop, ce altceva să fac?
Avem încălzire în pardoseală, poate n-o să murim de frig. Sper cel puțin. Mai mult nu pot face.
Curtea are nevoie de o grămadă de lucru. Fac, dar singură durează mult. Mai jos am imortalizat momentul în care m-am resemnat. Venisem de la spital de la mama.
Spitalul din Roman despre care am scris în ziarul de Roman. Mamă, câte critici am primit pentru că am dat Cezarului ce-i al Cezarului.
Asta a fost în iunie.
Spitalul din Roman despre care am scris în ziarul de Roman. Mamă, câte critici am primit pentru că am dat Cezarului ce-i al Cezarului.
Asta a fost în iunie.
Încă mai am de tăiat lemnele rămase de la construcție. Mi-au mâncat zilele lemnele astea.
Am vrut să le crap cu toporul, dar dura prea mult.
Așa că am împrumutat un circular de la fratele meu.
 |
| Nu știi cât slăbești tăind lemne. Faci niște mușchi de toată frumusețea. Te pui într-o formă fizică și psihică excelentă. Recomand tuturor celor stresați, în special. E mult mai convenabil ca la sală. |
 |
| E încă nenorocire în curte, muncesc continuu, dar parcă nu se vede. |
Mi-a fost frică să-l folosesc inițial. Mi-a trebuit o săptămână să găsesc curajul. Acum mi se pare jucărie. Și-așa ar trebui. Știi, am diplomă de tâmplar. Am lucrat ani de zile pe circular. Rușine!
Casa, așa cum arată acum, m-a costat foarte mult.
Nu-ți spun cât, că nu m-ai crede. Nici mie nu-mi vine să cred. Eram sigură că fac 2 case cu suma asta! Dar așa e când trebuie să plătești absolut tot.
Casa, așa cum arată acum, m-a costat foarte mult.
Nu-ți spun cât, că nu m-ai crede. Nici mie nu-mi vine să cred. Eram sigură că fac 2 case cu suma asta! Dar așa e când trebuie să plătești absolut tot.
 |
| O icoană unică, veche, extrem de valoroasă din punct de vedere sentimental. Tronează în camera mamei. |
Rugăciunile mi-au dat încredere și speranță, m-au întărit și m-au ajutat. Am dormit cu iconițe sub pernă. Sunt încă acolo.
Toți îmi spuneau să mă rog la Sfântul Iosif, că El ajută în dificultăți financiare. Eu m-am rugat (și mă rog) la Papa Ioan Paul al II-lea. Este sfântul meu preferat.
Mulțumesc din suflet fratelui și cumnatei mele care m-au găzduit cu căldură, mi-au dat de mâncare și ce mâncare! - cumnata și nașa mea de mir este o bucătăreasă desăvârșită! - mi-au ascultat temerile și m-au încurajat. Recunoștința mea va fi veșnică și nu știu când voi reuși să le răsplătesc mărinimia și răbdarea.
Mulțumesc fraților și surorilor mele pentru grija ce o au față de părinți, pentru generozitatea darurilor, pentru telefoanele și mesajele video, pe care le dau cu regularitate să vorbească cu părinții și să le țină de urât de departe. Fără ei, părinții noștri nu ar fi ajuns la 83 și respectiv 84 + de ani.
Mulțumesc fraților și surorilor mele pentru grija ce o au față de părinți, pentru generozitatea darurilor, pentru telefoanele și mesajele video, pe care le dau cu regularitate să vorbească cu părinții și să le țină de urât de departe. Fără ei, părinții noștri nu ar fi ajuns la 83 și respectiv 84 + de ani.
Îi mulțumesc vărului meu, pentru spațiul de depozitare și înțelegere.
Veșnică recunoștință unchiului meu, unul dintre puținii oameni care m-au încurajat să construiesc. Din punctul Lui de vedere, am făcut miracole.„Gând mă gândesc la tine, te văd ca pe-un copil, dar tu ești mare acum. Și ești puternică, neînfricată. Și scrii. Și nu mi-ai spus niciodată. Am aflat din ziare.”
Infinită recunoștință celor care mi-au împrumutat bani. Am să-i dau înapoi cât mai degrabă. Garantat!
Îi mulțumesc firmei de construcții VipConstruct din Gherăești și patronului ei. Dacă cauți o firmă de construcții serioasă cu meseriași de încredere citește aici și sună cu încredere.
Mulțumesc firmei ThermoArt din Roman, care mi-a făcut tâmplăria de care sunt super mulțumită. Seriozitatea și profesionalismului domnului Gabriel - persoana cu care am tratat - sunt rare calități la agenți de vânzări.
Recomand cu căldură și încredere. Sună pentru un deviz gratuit. Informații aici.
Mulțumesc Claudiei și părintelui Daniel Budău că au venit cu mine (mașina lor) la Brașov s-o aducem pe mama acasă. Nici ei nu au crezut că va ajunge vie acasă. Ne-am rugat înfocat pentru asta.
Îi mulțumesc părintelui Mihai Budău, directorul Centrului Medical Barticești, care a făcut tot posibilul ca mama să aibă un loc la tratamente, chiar dacă a fost cerut în ultimul moment. Acești 3 oameni, împreună cu medicii și fizioterapeuții de la Barticești, i-au salvat viața mamei. Chiar nimeni nu credea că-și revine. Nu făcea un pas singură. După 10 zile la piscina sărată și variate tratamente, s-a întors acasă pe picioarele ei. Dacă asta nu-i minune, nu știu ce e.
Mulțumesc vecinilor, Angela și Claudiu, care m-au ajutat să mut lucrurile de la vărul meu, acasă. Ce bine mi-a prins brațele lor! Ce grele au fost toate. Ce mult timp mi-ar fi luat dacă aș fi fost singură. Am făcut scurte la picioare! Cumnata mea și fratele meu au contribuit în egală măsură. Iosif a venit cu mine la Roman, să mă ajute la mutat. De 3 ori am mers cu alți 5 oameni. Fratele meu - priceput la toate - m-a ajutat și la montat dulapuri, la pus draperii, dulii și becuri și la multe altele. Nu știu ce-aș fi făcut fără el.
Mulțumesc!
Da, nu am lustre. Nici nu mă interesează. Lustrele nu țin de cald și nici de foame sau de frig. Am leduri economice care se bălăngănesc, cum era odată.
Dar nu am de se mă plâng.
Mama-i acasă.
Mulțumesc firmei ThermoArt din Roman, care mi-a făcut tâmplăria de care sunt super mulțumită. Seriozitatea și profesionalismului domnului Gabriel - persoana cu care am tratat - sunt rare calități la agenți de vânzări.
Recomand cu căldură și încredere. Sună pentru un deviz gratuit. Informații aici.
Mulțumesc Claudiei și părintelui Daniel Budău că au venit cu mine (mașina lor) la Brașov s-o aducem pe mama acasă. Nici ei nu au crezut că va ajunge vie acasă. Ne-am rugat înfocat pentru asta.
Îi mulțumesc părintelui Mihai Budău, directorul Centrului Medical Barticești, care a făcut tot posibilul ca mama să aibă un loc la tratamente, chiar dacă a fost cerut în ultimul moment. Acești 3 oameni, împreună cu medicii și fizioterapeuții de la Barticești, i-au salvat viața mamei. Chiar nimeni nu credea că-și revine. Nu făcea un pas singură. După 10 zile la piscina sărată și variate tratamente, s-a întors acasă pe picioarele ei. Dacă asta nu-i minune, nu știu ce e.
Mulțumesc vecinilor, Angela și Claudiu, care m-au ajutat să mut lucrurile de la vărul meu, acasă. Ce bine mi-a prins brațele lor! Ce grele au fost toate. Ce mult timp mi-ar fi luat dacă aș fi fost singură. Am făcut scurte la picioare! Cumnata mea și fratele meu au contribuit în egală măsură. Iosif a venit cu mine la Roman, să mă ajute la mutat. De 3 ori am mers cu alți 5 oameni. Fratele meu - priceput la toate - m-a ajutat și la montat dulapuri, la pus draperii, dulii și becuri și la multe altele. Nu știu ce-aș fi făcut fără el.
Mulțumesc!
Da, nu am lustre. Nici nu mă interesează. Lustrele nu țin de cald și nici de foame sau de frig. Am leduri economice care se bălăngănesc, cum era odată.
Dar nu am de se mă plâng.
Mama-i acasă.
Îți mulțumesc ție, celui care citești și înțelegi ce spun.
Umilă plecăciune în fața celor care cumpără cărțile mele, le recenzează, mă recomandă ca autor, îmi fac complimente și mă încurajează, distribuind ce scriu și ducând vorba mai departe.
Numai cerul știe câtă nevoie am de sprijin.
Singură n-am cum să reușesc. Mă bazez pe fiecare dintre voi.
Singură n-am cum să reușesc. Mă bazez pe fiecare dintre voi.
Un scriitor nu devine cunoscut că scrie mai bine decât oricine, un scriitor devine cunoscut dacă cititorii vor să-l facă cunoscut. Numai ei au puterea asta.
Mulțumesc.
 |
| Ai unde dormi dacă vii în vizită. Dar asta până vine frigul. După, îngheață tot aici. Sunt găuri în cărămizi și vezi soarele. |
⭐⭐⭐⭐⭐
Îți mulțumesc sincer pentru recenzia pozitivă și pentru atenția acordată cărților mele.
Apreciez răbdarea cu care ai trecut peste imperfecțiunile de exprimare și alte neajunsuri — aceasta înseamnă foarte mult pentru mine.
Recunoștința mea este nelimitată.
Noile mele cărți în limba engleză și română sunt editate cu rigurozitate și le găsești peste tot online:
.png "Dreams don't work unless you do")
Ia-ți destinul în mâini și publică-ți singur/ă munca! GRATUIT!
Dacă nu ți-e frică de recenzorii nemiloși și până să fii publicat/ă de o casă de editură tradițională, publică singur GRATUIT pe Google Partners, Draft2Digital ori alte edituri virtuale. Sunt foarte multe.Succesul tău să nu depindă niciodată de falimentul altora.
Dacă te-am ajutat cu ceva sau te-am făcut să zâmbești, consideră să te înscrii la canalul meu pe YouTube, să apeși pe îmi place, să împarți cu prietenii și, în cazul în care ai timp, m-aș bucura nespus să-ți citesc părerile pozitive.
” 
.jpg)
_J.jpg)
Postări
