Ce am făcut în 2019: Destine schimbate

În 2018, locuiam în Anglia și, din cauza Brexitului, mă pregăteam să plec într-o țară însorită unde se vorbește spaniola.
De ce spaniola? 
Voiam să-nvăț această limbă pe care o ador.
Nu aveam o preferință, nu conta prea mult locul, dar aș fi vrut să fie o țară unde se poate supraviețui cu puțini bani pe an.
Deși aveam un apartament (mic) în România, repatrierea nu a fost niciodată considerată.   
Asta pentru că voiam să mă concentrez 100% pe scris și publicat. 

Ce am făcut în 2019: Autor Cristina G. Gherghel - Gheraesti

Îmi trebuise 40 de ani ca să am curajul să îndrăznesc să lupt pentru visul meu. Vis care, până acum 3 ani, părea imposibil. Complet imposibil. 
Nu-mi puteam permite să mă întorc acasă. Nu, pentru că aș fi fost mereu distrată de unii și de alții. 
Scriitorii nu au timp liber. Nici când dorm nu se odihnesc. Nu puteam să mă întorc, dacă voiam o carieră în scris. 

În aprilie 2018, tatăl meu a trecut la cele veșnice după 16 ani de suferință extremă în care a avut nevoie de îngrijiri permanente: era un copil mare. 

Toți am făcut sacrificii imense ca să ne îngrijim de el. Dar asta-i o altă poveste pe care am s-o scriu într-o carte de auto-ajutor pentru copiii/oamenii care au în grijă părinți, bunici sau bătrâni în general. 
În acest moment, titlul acestei cărți este: „Când părinții devin copii”, dar poate suferi modificări până în momentul publicării.
Blogul e în construcție. 

După înmormântare, sora mea, Ana, a luat-o pe mama să locuiască cu ea, pe lângă Brașov. Asta deoarece casa părintească era în condiții deplorabile, fără baie și apă curentă. 
Sora mea iubită a făcut eforturi și sacrificii uriașe să aibă grijă de mama. Mai mult de 8 luni, i-a făcut toate plăcerile, dar mama nu a reușit să se adapteze la viața de la oraș și voia acasă. 
Sănătatea ei s-a deteriorat văzând cu ochii. Dorul de singurele locuri în care a trăit 83 de ani, o devora. Nu avea stare absolut deloc. Voia acasă cu orice preț.

Cand parintii devin copii - carte de auto-ajutor de Cristina G.Gherghel
18 mai - ziua mamei - ziua în care a ajuns acasă de la Brașov. Era la fratele meu de fapt. Casa nu era gata.
Pisica asta nici nu se uită la mine, dar cum a văzut-o pe mama, cum a sărit în brațele ei. Incredibil! 
Dar să te îngrijești de un bătrân când nu ai condiții de trai adecvate, este imposibil. 
Era clar că mama nu avea cum să rămână la oraș, așa cum era clar că nimeni nu putea renunța la viața lui ca să locuiască cu mama într-o casă care stătea să se dărâme. Pentru că în ultimii 20 de ani, mama a avut permanent pe cineva în casă. Mai întâi pe cumnata mea, apoi pe surorile mele, pe rând. 
Și toate locuiam în străinătate. 
Mama nu mai știa să aibă grijă de ea iar noi nu știam ce să facem cu ea. Nimeni nu avea o soluție. 

Și-atunci am decis să mă întorc în țară eu și s-o aduc acasă pe mama, dar nu în casa dărăpănată, ci în una nouă. Nu aveam de gând să renunț la carieră, doar s-o pun în pauză până când avea să ne stabilim. 
Până la urmă, un scriitor nu trebuie să meargă într-o țară de limbă spaniolă, ci poate scrie oriunde. Nu? 

Pe 9 ianuarie 2019 am luat cea mai grea decizie pe care a trebuit s-o iau vreodată și pe 31 m-am întors în România. Țara mea în care nu mai simțeam că aparțineam din momentul în care am plecat. În fond, locuisem mai mult de 15 ani în două țări străine foarte dezvoltate: Italia și Anglia.  
Cum avea să mă reobișnuiesc la traiul din România, când toți românii se chinuie aici? 
Dar nu mi-am permis să mă gândesc la asta. Mama trebuia să se întoarcă acasă cât mai degrabă. Nu era o secundă de pierdut. 

Aveam un apartament micuț în Roman, un oraș la 14 km de satul natal, dar mama nici nu voia să conceapă să locuiască acolo.
Ce am făcut în 2019: Autor Cristina G. Gherghel - Gheraesti
Fostul meu apartament. Nu era cine știe ce, dar era al meu. Singurul lucru ce mi-a aparținut vreodată. 
Ea voia acasă și nicăieri altundeva.
Așa cum am zis, casa părintească nu putea să ne găzduiască. Era clar că aveam nevoie de o locuință cu baie și apă curentă, dar eu nu aveam bani să construiesc nimic pe pământul părinților. 
Și-atunci am decis să-mi vând apartamentul la care țineam ca la ochii „din cap”. Apartamentul ăla era singurul lucru pe care l-am avut vreodată și aș fi dat orice să nu renunț la el. 

Cum... cu ce avea să construiesc o locuință adecvată atunci? 
Cu lacrimi în ochi și inima sângerândă, am pus anunțuri pe net și am vândut apartamentul după ce l-am arătat la o mulțime de oameni. 
Prețul, mai mic decât al unei mașini... mici, a atras foarte mulți cumpărători. 
M-au sunat mulți prieteni să-mi spună să nu-l vând cu un asemenea preț că-i bătaie de joc și-mi arunc munca pe fereastră. 
Știam și eu asta, dar Romanul nu este București ori Timișoara. Așa merg prețurile aici. 
Apartamentul trebuia vândut pe loc, nu peste 10 ani. 

M-am dus să cer ajutorul unor persoane pe care le cunoaștem. Și toți, toți mi-au spus că sunt nebună să-mi vând apartamentul și să mă mut la sat. Nu puteau să mă ajute să mă îngrop acolo, singură, fără un viitor și fără carieră.
Ziceau că n-am să pot scrie, că n-am să pot să construiesc nimic cu banii pe care-i aveam. Că ce voiam să fac era inconștiență și pură prostie. 
Te-arunci singură în iad. Cum poți să-ți distrugi viața așa? Ești nebună de legat.

Știam și eu asta, infinit mai bine decât ei. 
Și plângeam cu suspine, rugându-i să nu spună așa, că sufeream deja ca un câine. Mai mult nu puteam duce în spate.

Și mă durea atât de tare când îmi spuneau: „Cât mai are de trăit mama ta? De ce faci asta?
Iar eu răspundeam: „Chiar de ar trăi numai o zi în casa asta, eu aș fi bucuroasă.” 

Ce am făcut în 2019: Autor Cristina G. Gherghel - Gheraesti

Și cum să nu mă crezi nebună? 

Adevăr îți spun că n-aș fi vrut să mă întorc niciodată în țară. Niciodată! 
N-aș fi vrut să locuiesc la sat, că sunt alergică la polen și fân și n-am cum și nici timp să mă ocup de pământ... eu trebuia să scriu. Să scriu în fiecare zi, fără să gătesc, să fac curat, să mă dedic cuiva 24 de ore din 24. Nici n-aș fi vrut să mă ridic din pat ca să nu pierd o secundă din timpul meu dedicat scrisului. 
Eu asta visam. Asta voiam. De asta aveam nevoie. Să fiu singură și să scriu. Numai asta.
Dar mama... cine avea să aibă grijă de ea? 
Are 84 de ani și are nevoie de ajutor.
Nu puteam să dispar, nu puteam să scriu, știind că ea suferea în singurătate.
N-am putut. 

Ce știam eu despre construcții și vânzări? 
Și după ce m-am mutat de 16 ori în 10 ani (Italia și România), și de alte 6 ori în 4 ani (Anglia), chiar nu mai voiam să mă mut încă o dată. Mai ales, nu în țara din care fugisem de două ori. 
Singura mutare pe care o doream și de care aveam nevoie era într-un loc însorit, în singurătate, ca să scriu. 

Dar am vândut apartamentul, după ce m-am înțeles cu proprietarul să-mi dea voie să țin lucrurile în el până am unde să le duc în casa nouă. De fapt, singurul motiv pentru care am ales acel proprietar din cel puțin 30 de doritori, a fost că mi-a zis că o să-l lase așa cum e până în iunie al acestui an. Atunci se vor muta în el. Nu aveam unde să depozitez tot ce aveam în acel moment, pentru mine era fundamentală acea înțelegere. 

Imediat ce l-am vândut, am semnat un contract cu o firmă de construcții din Gherăești, ca să ridice locuința de care avea nevoie mama. 
Era februarie 2019. 
Am făcut o schiță de proiect, sfătuită de patronul acestei firme. El voia să facă o casa cât mai mare, cu terase și varie - nu degeaba firma se numește VipConstruct - eu o voiam cât mai mică, că știam că nu am bani.
 „Astea-s fițe. Eu fac strictul necesar”, îi repetam, ori de câte ori îmi spunea să fac ceva în plus. „Nu pot să fac pasul mai lung decât piciorul. Oricum nu am toți acești bani, trebuie să fac rost.
Dar el nu mă credea.
Care om vrea să construiască o casă urgent, fără bani? 

Nu au trecut două săptămâni când am primit un telefon de la noul proprietar al apartamentului, care mă soma să-mi iau lucrurile, că are de făcut lucrări. 
Nu m-a șocat foarte tare acest gest neașteptat, eram prea ocupată cu multe alte probleme. Una în plus, parcă nu conta așa de tare. Dar trebuia să rezolv urgent, căci proprietarul mă presa. Și-avea și el dreptate: era casa lui. 
Însă nu așa ne-a fost înțelegerea, m-a înșelat cu bună știință. 
Am căutat un loc de depozitare, sunând în dreapta și-n stânga (și eu nu iubesc telefoanele), dar s-a dovedit a fi mai greu decât m-aș fi așteptat. La noi nu e ca în străinătate, nu există depozite speciale pentru astfel de situații la fiecare pas. 
Și-apoi asta însemna alți bani, pe care nu îi aveam, și muncă în plus. Îți dai seama, muți într-un loc, apoi în altul. 
O mutare nu se face cu 2-3 oameni, este nevoie de multe brațe, plătite de două ori. 
La fel și transportul. Ce obositor, costisitor și stresant! 
Dar am avut un noroc extraordinar cu un văr de-al meu, vecin, care construise și el casă nouă. Mi-a dat voie să depozitez la el, căci nu se mutase în casă încă. Mai avea de făcut lucrări. 
Și după ce am golit, m-a sunat proprietarul să-mi bată obrazul că am luat până și becurile din casă. 
Asta m-a supărat extraordinar. Îi făcusem o reducere de mii de euro. Două becuri erau o bătaie de joc. Nu le-a luat nimeni intenționat, erau aplice! Alea se montează și se demontează cu tot cu dulie. 
Avea să las becurile pe jos? 
Nici nu m-am gândit la ele. Le-am aruncat. Acum se folosesc leduri economice. 
În fine, a trecut. Dar nu-l mai am la suflet. Aș fi vrut să rămânem prieteni, deși totul în mine striga să nu îndrăznesc. N-am vrut să-mi ascult instinctul. 
Ce motive aveam să nu-l plac? 
Nu-l cunoșteam. Acum îl cunosc și stau departe. 

Era încă zăpadă afară când am golit apartamentul. Numai în acele momente mi-am dat seama că nu aveam unde să stau în timp ce avea să dărâm casa veche și construiesc o locuință nouă. 
M-am dus la fratele meu și, fără măcar să fac nici cea mai mică aluzie, cumnata mea a zis că era subînțeles că o să stau la ei. „Stai la noi, normal. Dar unde? Noi știam deja asta. Tu de ce nu te-ai gândit? Măcar cu atât să te ajutăm, că bani...

Mi-au dat lacrimile.
Cum să-mi pună casa la dispoziție așa? 
Cumnata mea a gătit zi de zi pentru mine, mi-a făcut cafea și ceai, m-a ascultat când vorbeam aiurea - din disperare - și m-a încurajat în toate felurile.
„Măcar cu atât?!” 
Dar este oare ajutor mai mare decât ăsta?
Prea multă generozitate. Nesperată. 
Cum am să-i răsplătesc vreodată? 
Cum? 

Iată de ce trebuie să am succes în cariera de scriitor. Vreau să-i răsplătesc cumva. Și nu numai pe ei, mai sunt câțiva care m-au ajutat fără să-mi ceară explicații și garanții. Ba chiar s-au oferit fără ca eu să cer vreodată. 
Printre atâția oameni care nu știu decât să ia, deseori înșelând, am găsit o mână de oameni absolut minunați. 
Nu știu ce aș fi făcut fără ei. 
Nu știu unde aș fi acum, dar sigur mama nu ar dormi în patul ei. Poate nici n-ar fi supraviețuit dezamăgirii. I-am promis o locuință cu toaletă și apă curentă... 
Fără ajutorul unor frați și surori, a unor prieteni (cu care n-am vorbit de mult timp), nu aș fi reușit să-i îndeplinesc visul mamei. 

N-am avut cum să scriu nici măcar un rând. Aș fi găsit vreo duminică, dar sunt atât de obosită că nu-mi pot mișca degetele. 
Mă doare fiecare fibră-n corp. Merg ca teleghidată. 
Nu știu dacă vârsta își spune cuvântul sau poate chiar muncesc prea mult, cum îmi spun toți. 

Vreau să nu mă mai simt vinovată. De aceea am scris această postare. 
Vreau să mă adaptez cât mai devreme acestei situații pe care nu mi-am dorit-o. 
Vreau să-i dau mamei atenția de care are atâta nevoie. 
Și vreau să pot scrie. 
Merit să am puțină pace și să pot să-mi scot visul din pauză. 
Nu mai am 20 de ani. Tot ce am este acum și aici. 
Și-am luptat așa de mult pentru asta. Am făcut sacrificii imense și compromisuri fără număr. 

Din ianuarie până în mai (2019) am făcut aceste lucruri: 
  • pe 31 ianuarie, am lăsat Anglia și mi-am pus cariera deoparte
  • în februarie, am vândut apartamentul pe care a trebuit să-l golesc 
  • în martie, am golit casa părintească. Am dat aproape tot de pomană. Să fie primit! 
  • apoi am dărâmat-o cu lacrimi în ochi. Doamne, cât m-a durut! 
Ce am făcut în 2019: Autor Cristina G. Gherghel - Gheraesti
Casa părintească pe care am iubit-o enorm. Dar nu a putut fi îmbunătățită. Am încercat. Ar fi costat prea mult. 
  • am făcut rost de banii necesari construirii unei locuințe. Nu mi-au căzut din cer, nu mi i-a dat nimeni degeaba. Trebuie să-i dau înapoi.
  • am construit casa 
Ce am făcut în 2019: Autor Cristina G. Gherghel - Gheraesti
Pare enormă și este, într-o oarecare măsură. Din afară. Mică nu este, asta-i sigur. 
Ce am făcut în 2019: Autor Cristina G. Gherghel - Gheraesti
  • printre timp, am arat grădinița, am sădit și însămânțat: cartofi, ceapă, usturoi, verdețuri și răsaduri varie etc. 
Ce am făcut în 2019: Autor Cristina G. Gherghel - Gheraesti
Am săpat jumate de grădiniță (nu este în imagine) cu hârlețul. Restul (ce se vede) cu un plug mic, căci hârlețul nu intra. Fusese bătătorit de buldozere! 
  • pe 18 mai - ziua ei de naștere - am adus-o pe mama de la Brașov. Era mai mult moartă decât vie. Nimeni nu a crezut că ajunge respirând acasă, dar eu știam că poate. 
Centrul medical din Barticesti pune oamenii pe picioare

  • pe 21 mai, am internat-o la Barticești pentru 2 săptămâni. Recomand din inimă acest loc, în special pentru cazuri disperate. Am stat cu ea s-o duc la vizite medicale și la tratamente. Sora mea, Săndica, slăbită și suferindă, s-a oferit să-mi țină locul câteva zile, în timp ce eu m-am ocupat de aranjarea casei și prășirea cepei, a usturoiului, salatei, cartofilor - am plivit de fapt, pentru că a plouat continuu și n-am avut cum să intru cu sapa. Buruiana era prea mare ca să poți prăși cum prășesc oamenii normali.  
Ce am făcut în 2019: Autor Cristina G. Gherghel - Gheraesti
Tu vezi plantele de cartofi aici? Eu nu. Dar le vezi mai jos

Ce am făcut în 2019: Autor Cristina G. Gherghel - Gheraesti
Uite-le, după ce am plivit în genunchi 
  • am mobilat parterul, chiar dacă nu am pardoseală peste tot și nici uși
  • pe 31 mai 2019, am adus-o pe mama-n casa nouă. Pentru asta m-am zbătut. 
Ce am făcut în 2019: Autor Cristina G. Gherghel - Gheraesti
Camera mamei care este dispusă exact cum era cealaltă.
Practic, în două luni (mai puțin, dacă țin cont de timpul în care a plouat și nu s-a putut lucra) am construit o casă și m-am mutat în ea. 

Nu este terminată, nici pe departe. La mansardă nu am făcut absolut nimic și nu am speranțe că voi face ceva vreodată. 
Am construit-o mai mult pentru spațiu de depozitare, că la parter nu a încăput mult. 

Ce am făcut în 2019: Autor Cristina G. Gherghel - Gheraesti
Mansarda. Am încercat să las 2 camere goale (e una de fapt) și să mobilez cât de cât, în caz de avem oaspeți. La parter nu este loc
Tu ai crede că este laudă.
Nu este.
Nu simt nicio mândrie.
Nu m-am umflat în pene că am făcut o casă-n mai puțin de 2 luni. Nu-i pe numele meu. Nu este a mea. Mi-a fost oferită, dar nu o vreau. Prea multă responsabilitate. Nu plănuiesc să mă stabilesc aici pe vecie.
Am făcut că a trebuit să fac. Pentru mama.
Dar câți mă cred când zic asta? 
Eu știu ce-i în sufletul meu.

Am scris această postare ca să am o explicație negru pe alb la cum mă simt acum. 
Doresc să nu mă simt vinovată că mă dor toate și-n mai toate zilele mi-e greu să mă ridic din pat. 
Vreau să fiu mai puțin dură cu mine și să accept că am motive să fiu obosită, epuizată de fapt. Oricine ar fi în locul meu. Sunt făcută din carne și oase, nu din fier.
Și sunt plină de vânătăi, zgârieturi și cicatrici. Și la propriu, și la figurat. 

Toată lumea din sat a rămas uimită de cât de repede am ridicat o casă. Dar „Când ai bani, ce nu faci?” s-au convins oamenii. 

Adevărul este altul. Un adevăr ce și mie mi-e greu să cred. 
Am împrumutat mulți bani, mai mulți decât îți poți imagina. Nu a fost deloc ușor să fac rost de ei.
La bancă n-am putut să merg. Nu am serviciu, n-am cum să garantez că am cum să plătesc împrumutul. 

La un moment dat, lucrările s-au oprit (pentru 4-5 zile). Nu aveam bani să cumpăr tâmplăria.

Ce am făcut în 2019: Destine schimbate -autor cristina G. gherghel

Eram atât de aproape și mamei îi fugea timpul printre degete. Sora mea era convinsă că nu o să ajungă să vadă casa nouă și-mi spunea că ar fi mai bine să mă pregătesc de înmormântare, că am făcut tot posibilul. 
Nu puteam să mă opresc, eram doar la un pas, dar nu știam cum s-o scot la capete, la cine să mai apelez ca să iau bani cu împrumut!  
Sebi mi-a dat tot ce-a avut, Ana mi-a dat cât a putut, Petronela la fel. 
Am cerut la toți prietenii, la cei pe care i-am ajutat mult în trecut, am cerut și la străini, și la cunoștințe. 
Dar cum să-mi dea lumea bani? Pe ce bază? 

Și cât de greu mi-a fost să cer... în viața mea nu am împrumutat bani! N-aș fi putut să dorm, știind că am datorii. Aș fi preferat să mor decât să cer bani! 
Dar cum să mă opresc, când am investit atât de mult, totul în casa asta și mama nu mai avea timp? Nu am cerut pentru mine, ci pentru mama. Femeia care mi-a dat viață! Aș face orice pentru ea.  

Nu te poți opri când ai investit atât de mult în ceva (bani, timp, energie, speranță etc.)! Despre asta scriu în cartea de auto-ajutor și dezvoltare personală: „Ce ești azi, ai decis ieri”. 

Eram atât de disperată, încât, într-o zi, plângând cu sughițuri, m-am întins pe iarbă, în timp ce ploua torențial. 
Draga mea cumnată m-a tras cu forța-n casă, mi-a făcut ceai, mi-a uscat părul și m-a obligat să mă schimb, spunându-mi că se va rezolva cumva. „Ceva trebuie să se întâmple. Vei găsi banii necesari așa cum ai făcut și până acum. Vei vedea. Nu dispera, că-ți pierzi mințile și totul va fi fost în zadar. Hai, nu mai plânge. Gata.” Ca o mamă iubitoare.

Și așa a fost. În fundul inimii știam că voi reuși, nu avea cum să fie altfel, dar eram atât de obosită și îngrijorată pentru mama... 
Mi-era frică că moare printre străini și nu o să aibă ocazia să-și vadă visul împlinit. 
Da, casa asta era visul mamei. Întotdeauna ne spunea să construim ceva, la fel ca toți vecinii. Să nu rămână locul pustiu... 
Dar noi nu voiam să se întoarcem în sat. Aveam vieți noi în străinătate. 
De ce să construim? 
Cu ce, când trebuia să trăim și să ne îngrijim și de ei? 

Adevărul curat este că singurele camere terminate sunt dormitoarele (două).  
Baia e fără ușă, bucătăria la fel, nu are ușă, mobilă și nici chiuvetă. 
Coridorul, living-ul și casa scării nu au parchet/gresie.  

Ce am făcut în 2019: Autor Cristina G. Gherghel - Gheraesti
Coridorul
Dar se poate locui în ea, căci avem toaletă, apă curentă, canalizare, boiler și putem face duș oricând dorim. Acestea sunt cele mai importante lucruri. Esențiale. Pentru asta am construit casa. 
Mai trebuie să cumpăr o sobă-centrală ca să putem intra pe toamnă. 
Ar fi necesar să o izolez pe dinafară până-n iarnă, căci nu este nici măcar tencuită, dar nu mai am posibilitatea asta. Planurile mele nu au funcționat. N-am câștigat un leu de când m-am întors în țară.

Vom pune pe foc non-stop, ce altceva să fac? 
Avem încălzire în pardoseală, poate n-o să murim de frig. Sper cel puțin. Mai mult nu pot face.  

Ce am făcut în 2019: Autor Cristina G. Gherghel - Gheraesti

Curtea are nevoie de o grămadă de lucru. Fac, dar singură durează mult. Mai jos am imortalizat momentul în care m-am resemnat. Venisem de la spital de la mama.
Spitalul din Roman despre care am scris în ziarul de Roman. Mamă, câte critici am primit pentru că am dat Cezarului ce-i al Cezarului.
Asta a fost în iunie. 

Ce am făcut în 2019: Autor Cristina G. Gherghel - Gheraesti

Încă mai am de tăiat lemnele rămase de la construcție. Mi-au mâncat zilele lemnele astea. 
Am vrut să le crap cu toporul, dar dura prea mult.

Ce am făcut în 2019: Destine schimbate si vieti salvate-Cristina G
Nu știi cât slăbești tăind lemne. Faci niște mușchi de toată frumusețea. Te pui într-o formă fizică și psihică excelentă. Recomand tuturor celor stresați, în special. E mult mai convenabil ca la sală. 
Așa că am împrumutat un circular de la fratele meu. 

Ce am făcut în 2019: Autor Cristina G. Gherghel - Gheraesti
E încă nenorocire în curte, muncesc continuu, dar parcă nu se vede. 
Mi-a fost frică să-l folosesc inițial. Mi-a trebuit o săptămână să găsesc curajul. Acum mi se pare jucărie. Și-așa ar trebui. Știi, am diplomă de tâmplar. Am lucrat ani de zile pe circular. Rușine!

Casa, așa cum arată acum, m-a costat foarte mult.
Nu-ți spun cât, că nu m-ai crede. Nici mie nu-mi vine să cred. Eram sigură că fac 2 case cu suma asta! Dar așa e când trebuie să plătești absolut tot. 

Ce am făcut în 2019: Autor Cristina G. Gherghel - Gheraesti
O icoană unică, veche, extrem de valoroasă din punct de vedere sentimental. Tronează în camera mamei.

Rugăciunile mi-au dat încredere și speranță, m-au întărit și m-au ajutat. Am dormit cu iconițe sub pernă. Sunt încă acolo.
Toți îmi spuneau să mă rog la Sfântul Iosif, că El ajută în dificultăți financiare. Eu m-am rugat (și mă rog) la Papa Ioan Paul al II-lea. Este sfântul meu preferat.

Mulțumesc din suflet fratelui și cumnatei mele care m-au găzduit cu căldură, mi-au dat de mâncare și ce mâncare! - cumnata și nașa mea de mir este o bucătăreasă desăvârșită! - mi-au ascultat temerile și m-au încurajat. Recunoștința mea va fi veșnică și nu știu când voi reuși să le răsplătesc mărinimia și răbdarea.

Mulțumesc fraților și surorilor mele pentru grija ce o au față de părinți, pentru generozitatea darurilor, pentru telefoanele și mesajele video, pe care le dau cu regularitate să vorbească cu părinții și să le țină de urât de departe. Fără ei, părinții noștri nu ar fi ajuns la 83 și respectiv 84 + de ani. 

Îi mulțumesc vărului meu, pentru spațiul de depozitare și înțelegere. 

Veșnică recunoștință unchiului meu, unul dintre puținii oameni care m-au încurajat să construiesc. Din punctul Lui de vedere, am făcut miracole.„Gând mă gândesc la tine, te văd ca pe-un copil, dar tu ești mare acum. Și ești puternică, neînfricată. Și scrii. Și nu mi-ai spus niciodată. Am aflat din ziare.” 

Infinită recunoștință celor care mi-au împrumutat bani. Am să-i dau înapoi cât mai degrabă. Garantat! 

Îi mulțumesc firmei de construcții VipConstruct  din Gherăești și patronului ei. Dacă cauți o firmă de construcții serioasă cu meseriași de încredere citește aici și sună cu încredere.

Mulțumesc firmei ThermoArt din Roman, care mi-a făcut tâmplăria de care sunt super mulțumită. Seriozitatea și profesionalismului domnului Gabriel - persoana cu care am tratat - sunt rare calități la agenți de vânzări.
Recomand cu căldură și încredere. Sună pentru un deviz gratuit. Informații aici.

Mulțumesc Claudiei și părintelui Daniel Budău că au venit cu mine (mașina lor) la Brașov s-o aducem pe mama acasă. Nici ei nu au crezut că va ajunge vie acasă. Ne-am rugat înfocat pentru asta.

Îi mulțumesc părintelui Mihai Budău, directorul Centrului Medical Barticești, care a făcut tot posibilul ca mama să aibă un loc la tratamente, chiar dacă a fost cerut în ultimul moment. Acești 3 oameni, împreună cu medicii și fizioterapeuții de la Barticești, i-au salvat viața mamei. Chiar nimeni nu credea că-și revine. Nu făcea un pas singură. După 10 zile la piscina sărată și variate tratamente, s-a întors acasă pe picioarele ei. Dacă asta nu-i minune, nu știu ce e.

Mulțumesc vecinilor, Angela și Claudiu, care m-au ajutat să mut lucrurile de la vărul meu, acasă. Ce bine mi-a prins brațele lor! Ce grele au fost toate. Ce mult timp mi-ar fi luat dacă aș fi fost singură. Am făcut scurte la picioare! Cumnata mea și fratele meu au contribuit în egală măsură. Iosif a venit cu mine la Roman, să mă ajute la mutat. De 3 ori am mers cu alți 5 oameni. Fratele meu - priceput la toate - m-a ajutat și la montat dulapuri, la pus draperii, dulii și becuri și la multe altele. Nu știu ce-aș fi făcut fără el.
Mulțumesc!

Da, nu am lustre. Nici nu mă interesează. Lustrele nu țin de cald și nici de foame sau de frig. Am leduri economice care se bălăngănesc, cum era odată.
Dar nu am de se mă plâng.
Mama-i acasă.


Îți mulțumesc ție, celui care citești și înțelegi ce spun. 

Umilă plecăciune în fața celor care cumpără cărțile mele, le recenzează, mă recomandă ca autor, îmi fac complimente și mă încurajează, distribuind ce scriu și ducând vorba mai departe. 
Numai cerul știe câtă nevoie am de sprijin. 
Singură n-am cum să reușesc. Mă bazez pe fiecare dintre voi.
Un scriitor nu devine cunoscut că scrie mai bine decât oricine, un scriitor devine cunoscut dacă cititorii vor să-l facă cunoscut. Numai ei au puterea asta. 
Mulțumesc

Ce am făcut în 2019: Autor Cristina G. Gherghel - Gheraesti
Ai unde dormi dacă vii în vizită. Dar asta până vine frigul. După, îngheață tot aici. Sunt găuri în cărămizi și vezi soarele. 

În cât timp se scrie o carte

Mă crezi sau nu, nimeni nu m-a întrebat până acum cât timp îmi ia să scriu o carte - nimeni în afară de fratele meu, Sebi, și câteva surori.
De ce asta? 
Sincer, nu aș ști să dau un răspuns concret. Nu aș ști pentru că, fiind scriitoare, gândesc complet diferit. Nu mai bine, nu mai rău, ci exact la obiect, deoarece mă privește direct.

Nu multă lume citește în ziua de azi, zicem noi.
Eu cred că nici odată nu citeau prea mulți.
Cred că se citea mai mult când nu erau deloc televizoare și radiouri.
Dar câți știau să citească pe atunci? 
Acum, pe lângă fel de fel de televizoare, există telefoane și... netul.
Pe net putem pierde 24 de ore pe zi, ba chiar 30 (de-ar fi posibil, dar nu e).
Luăm telefonul în mână dimineața la 7 și apoi ne trezim că ni-se-nchid ochii, căci e miezul nopții. Nici nu ne dăm seama când a trecut timpul.

Cititul ia mult timp și implică efort. Pe unii îi dor ochii, în timp ce pe cei mai mulți... nu-i pasionează.
Și nu e că poți să obligi pe cineva să citească. Ori îi place, ori nu-i place. Așa cum unora le place să se uite la televizor iar altora să se joace pe calculator sau PlayStation.
Nu e mare filozofie.

Când am decis să-mi fac o profesiune din scris, am fost foarte deznădăjduită la acest gând. Apoi am fost supărată. Supărată că oamenii nu aleg să facă ceva ce-mi place mie să fac.
Ce rușine îmi e acum din cauza asta...
Omul are dreptul să facă ce vrea cu timpul lui!
Eu vreau să scriu și să citesc. Dar asta sunt eu. Și cresc în fiecare zi. Nu fizic (decât în lățime, din când în când), ci emoțional și spiritual. Mă dezvolt, s-ar potrivi mai bine. Dar procesul ăsta nu ia loc fără efort, nu. Să faci ceva bun implică multă determinare și reziliență.

Și câte nu ar fi de scris pe tema asta...

Dar să răspund la întrebarea pe care aproape nimeni nu mi-o pune:
„Cât îmi ia să scriu o carte, să zicem de 300 de pagini?”
Minimum  6 luni, scris 7 zile din șapte, cel puțin 12 ore pe zi. Când eram în Anglia, scriam câte 16 ore pe zi. Câteodată mai mult.
Nu știam că-i duminecă sau o altă zi de sărbătoare.
Scriam tot timpul, mai ales după ce mi-am dat demisia ca să mă dedic 100% acestei pasiuni. Asta este meseria mea. Din asta ar trebui să câștig bani ca să mă întrețin.

De când m-am întors în țară, nu am scris nicio singură pagină.
Ca să termin o carte în aceste condiții, aș avea nevoie de circa 30 de ani.

Când un om care nu citește îmi cere o carte gratis, m-ntreb, fără să vreau, dacă are cea mai vagă idee de ce înseamnă să scrii.
Scrisul este o meserie pentru mine. 
Cum te duci tu la servici în fiecare dimineață, așa obișnuiam eu să scriu.
Însă să scrii nu este o meserie ca oricare alta.
Nu ai 5 minute libere și te apuci de scris. Nu în pauze de la munca câmpului... Nu seara... nu pe apucate...
Nu. Să scrii înseamnă să uiți de tine, de casă, de masă, de întreaga lume...
Nu poți scrie când te doare ceva, când ești obosit, când mintea-ți este tristă...

De ce ar trebui să-i dau o carte unui om care nu citește? 
Ca să mă dau mare c-am scris-o? 
Am scris 30 + alea de rețete (vreo 15).
Cât timp mi-a luat să le scriu, dacă faci o socoteală ținând cont de ce-am scris mai sus? 
Eu trăiesc scriind.
Nu mă interesează să știu că un om are o carte de-a mea în biblioteca lui dacă nu o citește. 
Nu scriu pentru glorie! Nu scriu din vanitate.

Am dat și dau cu drag cărți cititorilor fără posibilități financiare, dar refuz să dau cărțile mele de pomană, când știu că unul nu numai că are un servici și aruncă cu banii în stânga și-n dreapta, dar nici nu citește și nu mă sprijină cu un „like” măcar. Să nu mai zici cu o „distribuire”!
De respect și considerație nici nu se pune problema.
Cine naiba sunt eu?! 
Ce am făcut să merit un pic de considerație? 

Scrisul nu este un moft pentru mine și nu este instant.
Te gândești la o carte și gata s-a scris! Cu plot cu tot. Ba e chiar și corectată!

Cărțile nu se scriu singure noaptea în timp ce dorm sau umblu prin cluburi. Nu se scriu în timp ce mă distrez sau mă uit la televizor. 
De când m-am întors în satul meu natal, au fost cam 3 zile (după bâlci) în care aș fi avut timp să scriu, că mi l-am rezervat intenționat... dar n-am putut. Sunt epuizată din toate punctele de vedere.
Să vinzi o casă, să eliberezi două, să construiești alta, să o aranjezi, să muncești pământul, să faci ordine, să te îngrijești de un bătrân, să-l duci prin spitale...
Zi tu!
Ziua are 24 de ore și pentru mine.
Sunt atât de obosită seara încât trec săptămâni până mă-ncumet să aprind calculatorul.
Iar dimineața mă dor mâinile atât de tare încât nu pot tasta.

Sunt îngrijorată.
Nu știu ce va fi de cariera mea.
Iar eu de asta trăiesc, de asta m-am născut. Ăsta este țelul meu.
Visul meu nu este să umplu bibliotecile celor ce nu au niciun interes în a citi, că poate n-au timp.

Cristina G. este numele meu de autor și scriu doar pentru acei care vor să citească
Căci cei ce citesc știu ce implică să scrii.

Cărțile mele, în care mi-am pus tot sufletul, le ofer în mod gratuit când vreau eu - și o fac des - nu când mi le cer cei ce nu le merită. 

Tu a-i da din salariul tău unora (celor ce-ți cer) să se uite la tine când muncești? 
Nu cred. 
Căci trebuie să plătești facturi, să-ți iei de mâncare, să te îngrijești de alții etc. 

Umilă plecăciune în fața celor care au cumpărat și încă mai cumpără munca mea. 
Nu sunt mulți, dar sunt buni.
Și-am să fiu veșnic recunoscătoare, căci fără ei - voi - aș scrie în zadar.

In cat timp scrie o carte autorul Cristina G. Gherghel din Gheraesti/Neamt

Cadouri de ziua internațională a cărții: Cărți gratis


Drag cititor, sigur știi că astăzi, 23 aprilie, iubitorii de lectură din întreaga lume sărbătoresc Ziua internațională a cărții.
Deși numai acum o săptămână m-am gândit la această zi deosebit de importantă și pentru mine ca autor, mi-e rușine să recunosc că, ocupată fiind cu lucruri lumești și total acaparată de griji și îndatoriri, am uitat complet de ea până azi dimineață.
Mea culpa.

Dacă mă urmărești, știi că am publicat multe cărți în ultimii 3 ani.
Mi-am început cariera scriind în engleză, însă, la sfârșitul anului 2018, am început să scriu serios și în limba română.
Până azi, 23 aprilie 2019, am scris și publicat:
  • 11 cărți de bucate tradiționale și originale - cred că-s mai multe, dar chiar n-am ținut șirul
  • 4 cărți de auto-ajutor
  • 1 roman de dragoste
  • 1 carte de memorii din copilăria comunistă
  • 1 colecție de versuri hilare
În acest moment, lucrez (concomitent) la mai multe romane și o carte de auto-ajutor.
Dacă dorești să fii printre primii care află când ies aceste cărți, abonează-te Gratis la scrisoarea ocazională. Apasă aici.
Și când zic „ocazională”, chiar așa este. Trimit mesaje numai în cazuri speciale.
Te poți dezabona oricând.
Nu mă supăr, însă este pierderea ta.

Cu ocazia acestei sărbători glorioase, ziua internațională a cărții, am o surpriză pentru iubitorii de lectură, în special pentru cei care sunt interesați de povești adevărate din timpul comunismului și pentru iubitorii de romane de dragoste „un pic altfel”. 

De astăzi, 23 aprilie 2019, și până marți, 30 aprilie 2019, 3 dintre cărțile mele cele mai iubite de cititori se pot descărca GRATIS.

Mă refer la cărți electronice care pot fi citite pe orice dispozitiv electronic, cum ar fi:
  • calculator (PC/laptop)
  • tableta
  • eReader (tabletă numai pentru citit)
  • telefon „deștept”/smartphone

Care titluri sunt GRATIS? 


Carti de Cristina G. Gratis-14-nuante-de-rosu-Ada-un-roman



GRATIS-Carti_Electronice-14-nuante-de-rosu-de Cristina G.
GRATIS-Carti_Electronice-Publica si vinde-ti singur cartea-de Cristina G.

Această ultimă carte se adresează celor care scriu, dar n-au găsit nicio editură dispusă să le publice operele, sau/și celor care cochetează cu ideea de a publica. 

De unde se pot descărca? 
De peste tot online. Este de ajuns să scrii titlul cărții în orice motor de căutare (ori numele meu cu punct după G.) și-ți vor ieși multe rezultate.

Aici ai niște linkuri directe. 
Nu știu cât timp ai tu să citești săptămâna asta, dar chiar dacă nu ai, îți sugerez să descarci aceste cărți în momentul în care prețul afișat va fi 0.
Am schimbat prețul azi-dimineață, însă durează ceva timp până toate platformele digitale înregistrează acest proces.
Google Books este cel mai rapid.

Descarcă-le acum și citește-le când ai timp.

GRATIS-Carti_Electronice-de Cristina G. Gherghel


De ce ofer cărțile GRATIS? 
Pentru că sunt autor, nu om de afaceri.
Nu vreau să mă ascund după degete și să zic că scriu pentru glorie.
Aș fi o ipocrită și/sau o mincinoasă dacă aș afirma că nu mi-ar plăcea să câștig ceva din munca mea. Mă dedic trup și suflet, lucrez non-stop adică sunt scriitor full-time.
Sunt conștientă că sunt mulți oameni care au multe de plătit și nu au o sumă deoparte pentru cărți.
Știu ce-nseamnă să nu-ți permiți o carte când ai vrea să citești.

Doresc ca poveștile mele să fie citite de cât mai multe persoane, așa că împarte cu prietenii tăi această postare.
Nu se știe cine este interesat și de ce.

Invit pe iubitorii de lectură, avuți sau nu, să descarce aceste cărți până pe 30 aprilie 2019 (inclusiv), și să le citească când au timp. Poate în vara asta, la iarnă sau... nu știu, să le dea cadou.

Și dacă ai citit și ți-a plăcut, te rog din suflet să lași o mărturie scrisă (recenzie/părere) pe site-urile de unde ai descărcat-o, pe Goodreads, pe orice pagină personală, pe bloguri sau/și rețele sociale.
Orice recenzie va fi apreciată extraordinar și mă aplec umil în fața celor care o fac.
Știu că nu este ușor.

Pe Goodreads nu trebuie să-ți faci cont separat dacă ai Facebook.


Urmărește-mă pe Ziarul de Roman, căci în fiecare vineri public un material nou.


14 nuanțe de roșu și Goodreads

Dragi cititori ai cărții 14 nuanțe de roșu,

Nu s-au inventat cuvinte care să exprime ce simt când mă opresc oamenii pe stradă să-mi spună cât de mult se regăsesc în amintirile din copilărie pe care le-am adunat în memoriile mele din Epoca de Aur.
O bucurie fără margini îmi inundă sufletul, căci un autor pentru cititori scrie. Dacă ei nu empatizează, autorul și-a pierdut timpul. Existența lui (sau a ei) este inutilă.

Când aud pe cineva spunând: „Se citește atât de ușor... Parcă nu-i o carte, parcă mi-ai vorbi direct.” sau, cum mi-a scris într-un mesaj privat Ramona: „Parcă sunt eu acolo, parcă o văd pe mama ta țesând, parcă te văd alergând, parcă îți văd lacrimile curgând pe obraji și-aș vrea să întind mâna să ți le șterg...” nu, nu reușesc să explic ce simt.

Cine mă cunoaște și mă citește de mult timp, știe că pentru a da oamenilor aceste simțiri am vrut să devin scriitoare.
Și nu există fericire mai mare când veniți la mine sau îmi scrieți să mă felicitați și să mă rugați să scriu mai mult, în special, când îmi mărturisiți că de felul vostru nu citiți, dar povestirile mele vă hipnotizează parcă.

Și iată de ce consider că „14 nuanțe de roșu” merită să fie cunoscută pe scară largă. Dar singură nu pot face asta.
Numai cititorii pot face ca o carte să aibă succes.

De aceea, te rog, dacă ai citit cartea și ți-a plăcut, adu un tribut țăranului român de odinioară care a fost considerat pleava societății comuniste, în ciuda faptului că a dus tot greul țării în spate, și lasă o recenzie pe Goodreads apăsând pe aceste link:
https://www.goodreads.com/book/show/45042597-14-nuante-de-rosu


Ce este Goodreads? 
Un site, o pagină, o platformă cu recomandări și informații despre cărți.

Cum intri pe Goodreads, că nu ai auzit niciodată de așa ceva? 
Dacă ai cont pe Facebook, te poți conecta pe Goodreads cu același cont apăsând aici: https://www.goodreads.com.

Ce trebuie să scrii? 
Ceea ce simți. În cuvintele tale. Nu trebuie să fii un expert în așa ceva. Numai criticii sunt experți și critica... nu este un fapt care împinge o carte înspre succes, dimpotrivă, o trage în jos și o îngroapă.

Dacă chiar nu știi ce să scrii, spune, de exemplu:
„M-am regăsit în multe capitole.” 
„Nu am putut s-o las din mână.” 
„Îmi spunea mama că era așa cum povestește Cristina, însă mi-era greu să cred. Acum am probele scrise negru pe alb.”
„Mi-a plăcut foarte mult și o recomand din toată inima.”
„Chiar așa a fost, numai că eu am uitat.”
„Eu n-am trăit așa ceva, însă mi se pare extraordinar.”

Da, da, exemplele sunt pozitive deoarece consider că „14 nuanțe de roșu” merită.

Dacă nu știi unde să apeși și ce să faci, uite am pus o săgeată roșu-galben indicând direcția „Rate this book”.
Stelele sunt extrem de importante. Nu te zgârci la ele. Nu-ți cere nimeni bani dacă apeși pe 5.


Devin-o-mi prieten și urmărește-mă. E gratis.
Aici totul contează, în special numerele și stelele.

Dacă ești din Gherăești, hai să ne punem comuna pe harta României, și de ce nu, a lumii.

Îți mulțumesc și mă înclin în fața tuturor celor care dau curs invitației mele. Știu că vă cer mult, căci nu toți suntem familiarizați cu internetul.
Nici eu nu eram, nici eu nu știam, dar am învățat încetul cu încetul.