Un nou an glorios, bogat în sănătate și mănos în reușite!


Uite că am ajuns și la sfârșitul anului. 
Și ce an plin de încercări grele am avut!  
Parcă nu-mi vine să cred că am supraviețuit!

Și tu?! 
Te înțeleg.

Mă tem că anul ce-a trecut nu a fost greu doar pentru tine sau pentru mine, ci pentru mult prea multă lume.
Și, dacă ne gândim în retrospectivă și suntem cinstiți față de noi, aproape la fiecare sfârșit de an am gândit la fel.
Pfiu! „S-a mai dus un an îngrozitor...”

Dar dacă suntem rezonabili și vrem să vedem ce este în jurul nostru, ajungem la concluzia că altora le-a fost și le este infinit mai greu decât ne este nouă. Și mai mult, aceștia nici nu au speranțe pentru un viitor mai bun.
Ceea ce noi nu putem spune.
În lumea noastră totul se poate întâmpla.

Dacă nu am pierdut pe nimeni  (adică nu s-a dus într-o lume mai bună)  și dacă sănătatea noastră (sau a celor dragi) nu a fost pierdută ireversibil, restul se poate rezolva.
Iar durerea pierderii cuiva trece odată cu anii.
Eu asta știu din proprie experiență.

În materialul din ziarul de Roman - care va fi publicat zilele acestea - am mărturisit că în 2019 am avut foarte multe visuri, planuri și expectative care nu au devenit realitate.
Din această cauză, acum când toți se pregătesc să sărbătorească trecerea dintre ani, eu mă pregătesc să plec din nou în străinătate.
Am inima cât un purice de îngrijorare.
Tu, dacă mă urmărești, știi de ce m-am întors în țară la începutul anului.
Știi ce-am avut în joc.
Știi prin câte am trecut și câte am sacrificat ca să mă ocup de mama mea.
Dar uite că am ajuns într-un moment în care toate eforturile și suferințele mele par să fi folosit la nimic.
Totul pare în zadar.
În acest moment, totul e suspendat în aer de un fir de păr.
O simplă adiere de vânt ne poate fi fatală la toți.
Viitorul pare o sabia lui Damocles.
Dar nu pot să-mi pierd încrederea.
Ceva se va întâmpla și, printr-un miracol, mama va fi bine.
Că tot ce-i bun pe lumea asta este un miracol.

Așa trebuie să gândim toți.
Și nu ar trebui să ne concentrăm pe suferința personală, desconsiderând sau călcând în picioare durerile altora.
De multe ori, cei ce nu se plâng sunt cei mai nenorociți.

Orice s-ar întâmpla, speranța și dorința de a trece peste obstacole și de a face bine, chiar când nimeni nu pare să aprecieze, să nu ne părăsească niciodată!

Îți doresc un an glorios, bogat în sănătate, mănos în reușite, fertil în iubire, abundent în înțelegere și roditor în pace sufletească!

Un nou an glorios, bogat în sănătate și mănos în reușite!-Cristina G. Gherghel
Fotografie de pe Pixabay


De ziua României anunț câștigătoarea setului de bijuterii



Dragi cititori și participanți al concursului lansat cu ocazia aniversării a celei mai importante zi din viața mea, vă mulțumesc pentru atenție, interes și încredere.
Au trecut 16 zile de atunci și-n acest timp s-au întâmplat foarte multe, nu am putut să mă dedic promovării masive a acestei inițiative.
Timpul este mereu cu ciubote roșii pentru scriitori și artiști în general, dar când au și o mulțime de situații de rezolvat, atunci oboseala se adună și răbufnește.
Dar cine nu are probleme? 
Cine nu e obosit?
Când m-am întors în țară să mă îngrijesc de mama, am crezut că o să am posibilitatea să mă dedic și carierei mele de scriitor și blogger, după o perioadă de adaptare.
Din nefericire, am atâtea de făcut în fiecare zi pentru mama, în casă, pe lângă casă și în grădină, încât trec săptămâni întregi până mă opresc 5 minute să scriu un rând – asta în afara materialului pe care îl trimit în fiecare săptămână Ziarului de Roman. 
Nu sunt doar obosită, sunt depășită de situație. Când eram singură, studiam și scriam și câte 20 de ore pe zi, luni de-a rândul.
Așa făcând, în 3 ani am scris și publicat în jur de 37 de cărți.
Acum, aproape că nu mai știu ce-nseamnă scrierea de romane sau de cărți de auto-ajutor.
Aceștia sunt ultimii ani ai mamei mele – poate vor fi 5, 10, 15 – și nu știm niciodată ce ne rezervă viitorul, însă, teoretic, eu mai am timp să mă îngrijesc de cariera mea. Mai pot încă să-mi duc la îndeplinire visul meu imposibil dintr-o copilărie din alte vremuri.

Să mă întorc la titlu, că de asta ești aici. 

Câștigătoarea minunatului set de bijuterii creat de Indrani Handmade și a unui exemplar al cărții „14 nuanțe de roșu” este.... Lucia Rîtan

14 nuante de rosu: amintiri din copilaria comunista de Cristina Gherghel
Mulțumesc din inimă pentru colaborare, Indrani Handmade! 
Mi-a fost destul de greu să decid, deoarece mai toate comentariile m-au emoționat. 
Umilă plecăciune. 

Lucia nu a scris un comentariu pe care l-aș descrie emoționant – a folosit doar tag-urile pentru concurs – însă a făcut un lucru în fața căruia nu am putut rezista. Lucia, o copilă – acuși adolescentă – a venit cu cartea acasă la mama să mă întrebe anumite chestii ce nu îi erau clare.
În timpul acestei vizite, copila timidă, iubitoare de lectură, și-a exprimat aprecierea imensă pe care o are față de amintirile mele din copilăria comunistă. Lucia s-a născut mulți ani după căderea regimului comunist și nu știa multe despre acea perioadă.
Interesul și entuziasmul ei feeric față de lectură și față de perioada comunismului au fost motivele pentru care am decis ca ea să fie câștigătoarea acestor două premii.

Ceilalți trei câștigători ai unui exemplar cu autograf al cărții „14 nuanțe de roșu” și câte-o mică surpriză sunt:
  • Cristina Scacun
  • Carmen Nemeth
  • Ioana Varninschi 
Vă rog să mă contactați cât mai degrabă și să-mi lăsați adresa voastră poștală. 


14 nuante de rosu: amintiri din copilaria comunista de Cristina Gherghel


Cristina Scacun s-a dovedit a fi o cititoare incredibil de pasionată, iar eu am o slăbiciune deosebită pentru cititorii ca mine. Deoarece locuiește aproape voi merge să-i dau cartea personal și vom bea un ceai împreună. Ori vom mânca o prăjitură. 
Cum va dori. 

Frumos scris, Carmen. Mulțumesc. 
14 nuante de rosu: amintiri din copilaria comunista de Cristina Gherghel


Ioana Varninschi a scris: 
„La multi ani, Cristina!
Nu-ți cunosc cărțile dar citind aceste câteva rânduri, mi-ai deschis o cămăruță tainică; mulți dintre noi păstrăm doar pentru noi unele amintiri care ne dor, tu le așterni cu o sinceritate maximă, pe care o ador ! Imi doresc să citesc #14nuantederosu și celelalte cărți #cristinag si-am să mi le fac cadou de Crăciun.”

Mulțumesc frumos, Ioana. Aprecierea ta mă emoționează profund. 

Următorii participanți vor primi câte o carte electronică la alegere:
  • 14 nuanțe de roșu
  • ADA: un roman 
  • Trucuri naturale de frumusețe și sănătate
  • Pot și vreau să slăbesc mâncând - Dieta ca stil de viață
  • Fată bătrână și fericită - Mai bine singură decât singură în doi
  • Publică gratuit si vinde-ți singur cartea: Oricine poate deveni autor
  • sau din această listă (apasă)

 Mai bine zis participante:  
  1. Lobont Lidia
  2. Ana Maria Ghergut
  3. Adriana Isabella
  4. Petronela Stogrin


Felicitări tuturor! 

Îi mulțumesc fiecărui participant în parte și vă spun un călduros La mulți ani, române! 

P.S.
Aș aprecia enorm dacă după ce ai citit cartea (și ți-a plăcut) ai rezerva 2-5 minute scrierii unei recenzii pe Goodreads, Google etc. 

Recenzia este opinia ta despre carte. Mai multe informații aici. 

14 nuante de rosu: amintiri din copilaria comunista de Cristina Gherghel


Publicarea unei fotografii a cărții pe rețelele tale de socializare și împărțirea cu prietenii m-ar face să simt că munca mea nu este în zadar. 

De ziua mea, confesiuni și cadouri pentru tine



Astăzi este ziua mea. Da.

Când eram mică, pe vremea lui Ceaușescu, ziua asta trecea complet neobservată. Nu știu dacă în toate familiile se întâmpla așa, dar în a mea nu se făceau cadouri decât la Crăciun, iar urări de bine doar la Anul Nou. Habar nu aveam că-i ziua mea sau a altuia din familie. Ioc.

Când am mers la școală, tot pe vremea lui Ceaușescu, am dat de naiba, căci doamna educatoare zicea tuturor că era ziua cuiva de naștere și cântam „La mulți ani”. De regulă, sărbătoritul aducea prăjituri sau bomboane ca să-și servească colegii. Eu, cum nu știam, mă trezeam cu doamna care-mi ura „La mulți ani!” și mă invita – deloc tacit – să-mi servesc colegii cu ceva dulce, în timp ce ei cântau cântecul ce nu iubesc deloc. Mi se face pielea măciucă de găină. În acele zile, aș fi făcut o gaură în pământ, să intru acolo și să nu mai ies în veci. Cred că de aia nu mi-a plăcut niciodată să sărbătoresc ziua mea de naștere. Am rămas traumatizată din cauza urărilor forțate.

Dar ai citit „14 nuanțe de roșu”. Știi asta. Dacă nu, participă la concursul ce lansez chiar astăzi și cine știe că nu o câștigi. Detalii la finalul materialului.

Participa gratuit 14nuantederosu cristinag


Adevărul este că 14 noiembrie e o zi ca oricare alta pentru mine, atâta timp cât nimeni nu e la curent cu data nașterii mele. Dar frații și surorile mele știu și nu uită, cum fac eu cu zilele lor. Și n-am cum să scap de urări și cadouri. Nu zic că nu-mi plac cadourile... Măcar de nu mi-ar plăcea... Dar, sincer spun, nu le aștept, nu le pretind, ba chiar insist să nu primesc nimic.
Tu abia îți plătești facturile și vrei să-mi iei mie cadou? 
Dar ce naiba poți să-mi faci mie cadou până la urmă? 
Singurele cadouri ce m-ar face cu adevărat fericită sunt recenziile pozitive la cărțile mele. Pe Google, Goodreads, Amazon, blog-uri, rețele de socializare etc.

Am mulți prieteni care mă întreabă mereu dacă mă pot ajuta cu ceva, mai cu seamă când mă văd amărâtă. Eu le spun întotdeauna același lucru: „Scrie o recenzie la una dintre cărțile mele”. Dar rareori mi-a ascultat cineva ruga. Și-atunci mă gândesc că întrebarea lor este retorică.
Obișnuiam să fiu dezamăgită din cauza, acum nu mai sunt. Înțeleg perfect de ce nu o fac și nu pot să-i oblig, dar mi-ar plăcea să nu mai aud acea întrebare care-mi dă speranțe.

Iar m-am pierdut în detalii. Iartă-mă.

Dacă atunci când aveam 28 de ani, ziua mea de naștere nu-mi făcea nicio impresie, când am împlinit 38 de ani, mi-am dat seama c-aș vrea ca 14 noiembrie să dispară din calendar. În așa fel nu aveam să știu cum trec anii.

Nu știu dacă toate femeile simt asta când se apropie de 40 de ani, dar eu... eram terifiată. Mi-era frică să mă uit în oglindă, mi-era rușine să spun câți ani aveam. Îmi tremurau mâinile când trebuia să-mi scriu data de naștere pe vreun document. Îmi curgea sudoare rece pe spinare și mă lua cu leșin.

Auzisem de femei dintr-astea vanitoase, cărora le era teamă să îmbătrânească, dar nu crezusem niciodată că o să ajung ca ele într-o zi. Mă disprețuiam cumplit pentru ce simțeam... Sunt atâția oameni pe lume care luptă împotriva unor boli nemiloase iar eu mă simțeam nenorocită că îmbătrâneam...

La 40 de ani, am avut o cădere nervoasă de proporții astronomice. Am scris o carte despre asta. „The heaviness of breathing” – „Greutatea de a respira” – dacă traduc literal, dar pentru mine este „Greutatea de a exista, de a fi în viață”. În fine, ceva de genul. 
Da, e în limba engleză. În română n-am curaj s-o scriu. Mi-e rușine. Că este cea mai urâtă carte scrisă vreodată. Pe bune. E îngrozitoare. Nu știu ce curaj am avut s-o public. De fapt știu. Eram și sunt sigură că n-are s-o citească nimeni. Niciodată. 
Am scris-o ca terapie. Ca și cum mi-aș fi luat greutatea de pe suflet și aș fi aruncat-o în mare. De aia am publicat-o. Am să scriu mai multe în „Ce ești azi, ai decis ieri”.

În ziua în care am schimbat prefixul, am luat o hotărâre care avea să-mi schimbe viața. 
Aveam de ales din două posibilități: să mă las pradă durerii și disperării (și asta însemna ceva foarte urât) sau să lupt pentru visurile mele. 
Căci faptul că mă simțeam catastrofal era din cauza lipsei de direcție în viață. Trăiam din inerție. Nefiind măritată și fără copii, nu aveam absolut niciun scop pe pământ.

Ce rost avea să trăiesc?

Pentru ce?

Pentru cine?

Doar pentru a munci și a plăti facturi?


Nu mai puteam merge înainte așa. Nu mai voiam!

Și-n acea zi, acum patru ani, în genunchi în fața oglinzii, am jurat că am să mă apuc oficial de scris. Adică să devin scriitoare profesionistă, autoare de cărți și să încânt iubitorii de lectură. Să-i transport într-o altă lume. Să-i emoționez, să-i fac să râdă, să plângă, să lupte, să spere, să creadă, să iubească... 
Visul meu de copilă. Visul pe care nu am avut curajul să-l visez până atunci.

Și m-am apucat imediat de scris, cu intenția de a publica. Scrisesem toată viața, dar numai pentru mine.

Și cât de greu mi-a fost... nu am cuvinte. 
Eram în Anglia și voiam să scriu în engleză. Însă engleza mea lasă mult de dorit și acum, darmite pe atunci... Trecuse puțin mai mult de un an de când locuiam în Anglia.
Cine învață o engleză perfectă într-un an? Mai cu seamă când la servici vorbește doar italiană? 
Fiecare rând pe care-l așterneam pe hârtie, mă trimitea la dicționar de cel puțin trei ori. Scriam o pagină în 4 ore, chiar mai mult. Îmi curgeau lacrimile de frustrare, simțeam că-mi explodează capul, toamna și iarna îmi înghețau mâinile și-mi înțepeneau degetele pe tastatură. Dar strângeam din dinți până-mi dădea sângele și mergeam mai departe.
Aveam un serviciu destul de dificil, care mă extenua în fiecare zi. Și totuși mă trezeam la 3 sau 4 dimineața să scriu, să studiez engleză și să-nvăț cum să mă exprim corect. Nu mai ieșeam, nu mai vedeam pe nimeni. Eram doar eu și laptop-ul. 
Nu găteam cu săptămânile, mâncam ce apucam – de regulă biscuiți cu cafea sau pizza. 
Asta pentru că zilele treceau iar paginile nu se adunau. 
La muncă mergeam pe jos – 6 km dus, 6 km întors. Plecam de acasă la 6:10 dimineața, obosită deja de 3 ore de scris și studiat, și mă-ntorceam la 7 seara. 45-50 de minute îmi lua să fac 6 km pe jos. În acest timp, ascultam lecții de gramatică engleză și mesaje motivaționale. Orice minut în care eram trează făceam ceva pentru a-mi îndeplini visul. Când ajungeam acasă, de obicei udă până la piele – era Anglia, am zis – cădeam lată pe pată sau adormeam în duș. De mâncat nici nu se punea problema. A doua zi o luam de la capăt. La pielea mea îmbătrânită de timp nu mai aveam cum și când să mă gândesc. Acum aveam un scop, o direcție, un țel.

Și-n ziua de 25 decembrie a anului 2016, cu mâinile tremurânde și inima cât un purice, am (auto) publicat prima mea carte: „Oranges at Christmas in a Communist Country” adică „Portocale de Crăciun într-o țară comunistă”. 

Oranges at Christmas in a Communist Country” adică „Portocale de Crăciun într-o țară comunistă”.

O carte de memorii – un fel de autobiografie. După ce am publicat-o – pe Amazon – am închis laptop-ul și telefonul, am încălzit trei sticle de apă fierbinte (nu aveam căldură în casă) și m-am culcat. Nu dormisem vreo trei nopți înainte de asta, căci nu reușeam s-o corectez și a trebuit să-nvăț cum se auto-publică. Habar nu aveam. 

N-am avut curajul să verific, să văd dacă o cumpără cineva. Numai prietenii mei știau de ea.

Dar memoriile astea au avut succes. Și acum sunt căutate și destul de apreciate. Păcat că câștigul la fiecare exemplar vândut este infim.

De atunci și până-n 2018 am publicat 31 (32 de fapt) de titluri. 12 sunt cărți de bucate (în limba română). Nu poți să zici că-s povești, dar sunt cărți și a trebuit să le scriu așa cum scriu și romanele. Și sincer, mi s-a părut infinit mai greu să scriu rețete, decât să scriu povești. Șapte din restul de 20 sunt în limba română, restul sunt în limba engleză. Genurile sunt diferite. 
Aici găsești lista cu toate cărțile mele - cărți care se găsesc peste tot în mediul online, în format tipărit și electronic.

Însă am scris multe povești, pe care nu le-am publicat din cauză că nu am mai avut timp să mă ocup de editare și restul procesului de publicare. Nu e chiar floare la ureche.

În ianuarie, anul acesta (2019), m-am întors în țară să mă îngrijesc de mama mea. Am scris de multe ori despre asta, nu vreau să te plictisesc și aici, dar dacă ești interesat, citește materialul acesta.

Aveam multe planuri, voiam să ajut cât mai mulți bătrâni, mă gândeam să construiesc un Centru de zi pentru ei și cei bolnavi și singuri, însă m-am lovit de unele obstacole nebănuite. Construirea casei pentru mama mea m-a băgat în datorii imense, căci am cheltuit dublu de cât socotisem că m-ar fi costat. De scris, nici nu s-a pus problema. Am avut o mulțime de lucruri de făcut și m-am confruntat cu o serie de probleme greu de rezolvat. N-am găsit soluții la toate, încă lupt să-i fac viața mai ușoară mamei. 
Am reușit însă să public „14 nuanțe de roșu: Amintiri din copilăria comunistă”
O carte cu aproape 500 de pagini pline de istorie. Eram atât de concentrată pe construirea casei, încât nu am avut timp să mă bucur de această realizare. Nu am avut timp să o promovez, să o fac cunoscută. 
Nu vrei să mă ajuți cu asta? 

Azi se împlinesc patru ani de când am început să scriu (oficial). 
Este aniversarea celei mai importante zi din viața mea
Pe 14 noiembrie 2015, mi-am luat destinul în mâini
Dacă atunci aș fi ales să mă las copleșită de neajunsuri și durere, astăzi tu nu ai citi aceste rânduri.

Astăzi, nu m-aș putea numi „scriitoare”.

Astăzi, familia mea ar fi vărsat lacrimi amare pentru mine.

Eu, astăzi, nu sărbătoresc ziua în care m-am născut, ci ziua în care am decis să trăiesc. 

Astăzi, 14 noiembrie 2019, nu împlinesc 44 de ani, ci 4. 
Am toată viața înainte. Poate pielea mea zice altceva, dar spiritul mi-e tânăr și plin de speranță. Uită-te în ochii mei (și pe YouTube) și te vei convinge.

Autorul cărții 14 nuanțe de roșu Cristina G. Gherghel din Gherăești
Poză făcută ieri, 13 noiembrie 2019
Deoarece sunt fericită că am avut curajul să lupt pentru visul meu imposibil, vreau să dăruiesc ceva din munca mea celor interesați
Și cum cartea de memorii ce am publicat anul acesta, este cartea mea cea mai dragă, am decis să ofer trei (ori patru, să vedem) exemplare (cu autograf) prin intermediul unui concurs.

Pe lângă cărți, prietena mea deosebit de talentată, Orieta – de la „Indrani Handmade” – a acceptat cererea mea de colaborarea și dăruiește cu mărinimie un set de bijuterii unicat, făcut la mână, special pentru acest concurs. 
Setul constă într-o pereche de cercei și o brățară în stil antic, după cum vezi mai jos.
Nu este ceva fabulos? 

Concurs cu premii in carti și bijuterii handmade de Cristina G. Gherghel

În afară de astea, mai am câteva surprize pentru câștigători.

Te înscrii automat în momentul în care decizi să spui într-un comentariu (la postările de pe rețelele de socializare, aici sau pe Goodreads) de ce ai vrea să intri în posesia cărții „14 nuanțe de roșu” sau ceva legat de comunism, de munca mea și de mine, ca autor, blogger sau... om. 
Este esențial să folosești unul dintre hashtag-urile: #14nuantederosu, #cristinag.

Regulamentul complet îl găsești aici.

Te rog, invită-i pe cei dragi să se înscrie. Distribuie paginile concursului, această postare. 
Du vorba mai departe. 
Românii trebuie să-și cunoască istoria și dacă-i scrisă sub formă de roman amuzant (pe alocuri) cu atât mai bine. Nu te plictisești. 
Nu crezi?

Dând „like” și ”follow” la conturile mele pe rețelele de socializare, o să-mi imaginez că-mi urezi „Aniversare plăcută!”
Și asta m-ar bucura imens. 
Un cadou mai frumos ar fi doar o recenzie la una dintre cărțile mele. 
Mai multe recenzii, mai multe cadouri.

Nu te simți generos?

Dacă citești în engleză, patru dintre cărțile mele electronice, se pot descărca gratuit de pe Amazon
Nu-ți cer cardul ca să-ți faci cont.

Te aștept și mă înclin cu umilință pentru atenție. 

Ce am făcut în 2019: Destine schimbate

În 2018, locuiam în Anglia și, din cauza Brexitului, mă pregăteam să plec într-o țară însorită unde se vorbește spaniola.
De ce spaniola? 
Voiam să-nvăț această limbă pe care o ador.
Nu aveam o preferință, nu conta prea mult locul, dar aș fi vrut să fie o țară unde se poate supraviețui cu puțini bani pe an.
Deși aveam un apartament (mic) în România, repatrierea nu a fost niciodată considerată.   
Asta pentru că voiam să mă concentrez 100% pe scris și publicat. 

Ce am făcut în 2019: Autor Cristina G. Gherghel - Gheraesti

Îmi trebuise 40 de ani ca să am curajul să îndrăznesc să lupt pentru visul meu. Vis care, până acum 3 ani, părea imposibil. Complet imposibil. 
Nu-mi puteam permite să mă întorc acasă. Nu, pentru că aș fi fost mereu distrată de unii și de alții. 
Scriitorii nu au timp liber. Nici când dorm nu se odihnesc. Nu puteam să mă întorc, dacă voiam o carieră în scris. 

În aprilie 2018, tatăl meu a trecut la cele veșnice după 16 ani de suferință extremă în care a avut nevoie de îngrijiri permanente: era un copil mare. 

Toți am făcut sacrificii imense ca să ne îngrijim de el. Dar asta-i o altă poveste pe care am s-o scriu într-o carte de auto-ajutor pentru copiii/oamenii care au în grijă părinți, bunici sau bătrâni în general. 
În acest moment, titlul acestei cărți este: „Când părinții devin copii”, dar poate suferi modificări până în momentul publicării.
Blogul e în construcție. 

După înmormântare, sora mea, Ana, a luat-o pe mama să locuiască cu ea, pe lângă Brașov. Asta deoarece casa părintească era în condiții deplorabile, fără baie și apă curentă. 
Sora mea iubită a făcut eforturi și sacrificii uriașe să aibă grijă de mama. Mai mult de 8 luni, i-a făcut toate plăcerile, dar mama nu a reușit să se adapteze la viața de la oraș și voia acasă. 
Sănătatea ei s-a deteriorat văzând cu ochii. Dorul de singurele locuri în care a trăit 83 de ani, o devora. Nu avea stare absolut deloc. Voia acasă cu orice preț.

Cand parintii devin copii - carte de auto-ajutor de Cristina G.Gherghel
18 mai - ziua mamei - ziua în care a ajuns acasă de la Brașov. Era la fratele meu de fapt. Casa nu era gata.
Pisica asta nici nu se uită la mine, dar cum a văzut-o pe mama, cum a sărit în brațele ei. Incredibil! 
Dar să te îngrijești de un bătrân când nu ai condiții de trai adecvate, este imposibil. 
Era clar că mama nu avea cum să rămână la oraș, așa cum era clar că nimeni nu putea renunța la viața lui ca să locuiască cu mama într-o casă care stătea să se dărâme. Pentru că în ultimii 20 de ani, mama a avut permanent pe cineva în casă. Mai întâi pe cumnata mea, apoi pe surorile mele, pe rând. 
Și toate locuiam în străinătate. 
Mama nu mai știa să aibă grijă de ea iar noi nu știam ce să facem cu ea. Nimeni nu avea o soluție. 

Și-atunci am decis să mă întorc în țară eu și s-o aduc acasă pe mama, dar nu în casa dărăpănată, ci în una nouă. Nu aveam de gând să renunț la carieră, doar s-o pun în pauză până când avea să ne stabilim. 
Până la urmă, un scriitor nu trebuie să meargă într-o țară de limbă spaniolă, ci poate scrie oriunde. Nu? 

Pe 9 ianuarie 2019 am luat cea mai grea decizie pe care a trebuit s-o iau vreodată și pe 31 m-am întors în România. Țara mea în care nu mai simțeam că aparțineam din momentul în care am plecat. În fond, locuisem mai mult de 15 ani în două țări străine foarte dezvoltate: Italia și Anglia.  
Cum avea să mă reobișnuiesc la traiul din România, când toți românii se chinuie aici? 
Dar nu mi-am permis să mă gândesc la asta. Mama trebuia să se întoarcă acasă cât mai degrabă. Nu era o secundă de pierdut. 

Aveam un apartament micuț în Roman, un oraș la 14 km de satul natal, dar mama nici nu voia să conceapă să locuiască acolo.
Ce am făcut în 2019: Autor Cristina G. Gherghel - Gheraesti
Fostul meu apartament. Nu era cine știe ce, dar era al meu. Singurul lucru ce mi-a aparținut vreodată. 
Ea voia acasă și nicăieri altundeva.
Așa cum am zis, casa părintească nu putea să ne găzduiască. Era clar că aveam nevoie de o locuință cu baie și apă curentă, dar eu nu aveam bani să construiesc nimic pe pământul părinților. 
Și-atunci am decis să-mi vând apartamentul la care țineam ca la ochii „din cap”. Apartamentul ăla era singurul lucru pe care l-am avut vreodată și aș fi dat orice să nu renunț la el. 

Cum... cu ce avea să construiesc o locuință adecvată atunci? 
Cu lacrimi în ochi și inima sângerândă, am pus anunțuri pe net și am vândut apartamentul după ce l-am arătat la o mulțime de oameni. 
Prețul, mai mic decât al unei mașini... mici, a atras foarte mulți cumpărători. 
M-au sunat mulți prieteni să-mi spună să nu-l vând cu un asemenea preț că-i bătaie de joc și-mi arunc munca pe fereastră. 
Știam și eu asta, dar Romanul nu este București ori Timișoara. Așa merg prețurile aici. 
Apartamentul trebuia vândut pe loc, nu peste 10 ani. 

M-am dus să cer ajutorul unor persoane pe care le cunoaștem. Și toți, toți mi-au spus că sunt nebună să-mi vând apartamentul și să mă mut la sat. Nu puteau să mă ajute să mă îngrop acolo, singură, fără un viitor și fără carieră.
Ziceau că n-am să pot scrie, că n-am să pot să construiesc nimic cu banii pe care-i aveam. Că ce voiam să fac era inconștiență și pură prostie. 
Te-arunci singură în iad. Cum poți să-ți distrugi viața așa? Ești nebună de legat.

Știam și eu asta, infinit mai bine decât ei. 
Și plângeam cu suspine, rugându-i să nu spună așa, că sufeream deja ca un câine. Mai mult nu puteam duce în spate.

Și mă durea atât de tare când îmi spuneau: „Cât mai are de trăit mama ta? De ce faci asta?
Iar eu răspundeam: „Chiar de ar trăi numai o zi în casa asta, eu aș fi bucuroasă.” 

Ce am făcut în 2019: Autor Cristina G. Gherghel - Gheraesti

Și cum să nu mă crezi nebună? 

Adevăr îți spun că n-aș fi vrut să mă întorc niciodată în țară. Niciodată! 
N-aș fi vrut să locuiesc la sat, că sunt alergică la polen și fân și n-am cum și nici timp să mă ocup de pământ... eu trebuia să scriu. Să scriu în fiecare zi, fără să gătesc, să fac curat, să mă dedic cuiva 24 de ore din 24. Nici n-aș fi vrut să mă ridic din pat ca să nu pierd o secundă din timpul meu dedicat scrisului. 
Eu asta visam. Asta voiam. De asta aveam nevoie. Să fiu singură și să scriu. Numai asta.
Dar mama... cine avea să aibă grijă de ea? 
Are 84 de ani și are nevoie de ajutor.
Nu puteam să dispar, nu puteam să scriu, știind că ea suferea în singurătate.
N-am putut. 

Ce știam eu despre construcții și vânzări? 
Și după ce m-am mutat de 16 ori în 10 ani (Italia și România), și de alte 6 ori în 4 ani (Anglia), chiar nu mai voiam să mă mut încă o dată. Mai ales, nu în țara din care fugisem de două ori. 
Singura mutare pe care o doream și de care aveam nevoie era într-un loc însorit, în singurătate, ca să scriu. 

Dar am vândut apartamentul, după ce m-am înțeles cu proprietarul să-mi dea voie să țin lucrurile în el până am unde să le duc în casa nouă. De fapt, singurul motiv pentru care am ales acel proprietar din cel puțin 30 de doritori, a fost că mi-a zis că o să-l lase așa cum e până în iunie al acestui an. Atunci se vor muta în el. Nu aveam unde să depozitez tot ce aveam în acel moment, pentru mine era fundamentală acea înțelegere. 

Imediat ce l-am vândut, am semnat un contract cu o firmă de construcții din Gherăești, ca să ridice locuința de care avea nevoie mama. 
Era februarie 2019. 
Am făcut o schiță de proiect, sfătuită de patronul acestei firme. El voia să facă o casa cât mai mare, cu terase și varie - nu degeaba firma se numește VipConstruct - eu o voiam cât mai mică, că știam că nu am bani.
 „Astea-s fițe. Eu fac strictul necesar”, îi repetam, ori de câte ori îmi spunea să fac ceva în plus. „Nu pot să fac pasul mai lung decât piciorul. Oricum nu am toți acești bani, trebuie să fac rost.
Dar el nu mă credea.
Care om vrea să construiască o casă urgent, fără bani? 

Nu au trecut două săptămâni când am primit un telefon de la noul proprietar al apartamentului, care mă soma să-mi iau lucrurile, că are de făcut lucrări. 
Nu m-a șocat foarte tare acest gest neașteptat, eram prea ocupată cu multe alte probleme. Una în plus, parcă nu conta așa de tare. Dar trebuia să rezolv urgent, căci proprietarul mă presa. Și-avea și el dreptate: era casa lui. 
Însă nu așa ne-a fost înțelegerea, m-a înșelat cu bună știință. 
Am căutat un loc de depozitare, sunând în dreapta și-n stânga (și eu nu iubesc telefoanele), dar s-a dovedit a fi mai greu decât m-aș fi așteptat. La noi nu e ca în străinătate, nu există depozite speciale pentru astfel de situații la fiecare pas. 
Și-apoi asta însemna alți bani, pe care nu îi aveam, și muncă în plus. Îți dai seama, muți într-un loc, apoi în altul. 
O mutare nu se face cu 2-3 oameni, este nevoie de multe brațe, plătite de două ori. 
La fel și transportul. Ce obositor, costisitor și stresant! 
Dar am avut un noroc extraordinar cu un văr de-al meu, vecin, care construise și el casă nouă. Mi-a dat voie să depozitez la el, căci nu se mutase în casă încă. Mai avea de făcut lucrări. 
Și după ce am golit, m-a sunat proprietarul să-mi bată obrazul că am luat până și becurile din casă. 
Asta m-a supărat extraordinar. Îi făcusem o reducere de mii de euro. Două becuri erau o bătaie de joc. Nu le-a luat nimeni intenționat, erau aplice! Alea se montează și se demontează cu tot cu dulie. 
Avea să las becurile pe jos? 
Nici nu m-am gândit la ele. Le-am aruncat. Acum se folosesc leduri economice. 
În fine, a trecut. Dar nu-l mai am la suflet. Aș fi vrut să rămânem prieteni, deși totul în mine striga să nu îndrăznesc. N-am vrut să-mi ascult instinctul. 
Ce motive aveam să nu-l plac? 
Nu-l cunoșteam. Acum îl cunosc și stau departe. 

Era încă zăpadă afară când am golit apartamentul. Numai în acele momente mi-am dat seama că nu aveam unde să stau în timp ce avea să dărâm casa veche și construiesc o locuință nouă. 
M-am dus la fratele meu și, fără măcar să fac nici cea mai mică aluzie, cumnata mea a zis că era subînțeles că o să stau la ei. „Stai la noi, normal. Dar unde? Noi știam deja asta. Tu de ce nu te-ai gândit? Măcar cu atât să te ajutăm, că bani...

Mi-au dat lacrimile.
Cum să-mi pună casa la dispoziție așa? 
Cumnata mea a gătit zi de zi pentru mine, mi-a făcut cafea și ceai, m-a ascultat când vorbeam aiurea - din disperare - și m-a încurajat în toate felurile.
„Măcar cu atât?!” 
Dar este oare ajutor mai mare decât ăsta?
Prea multă generozitate. Nesperată. 
Cum am să-i răsplătesc vreodată? 
Cum? 

Iată de ce trebuie să am succes în cariera de scriitor. Vreau să-i răsplătesc cumva. Și nu numai pe ei, mai sunt câțiva care m-au ajutat fără să-mi ceară explicații și garanții. Ba chiar s-au oferit fără ca eu să cer vreodată. 
Printre atâția oameni care nu știu decât să ia, deseori înșelând, am găsit o mână de oameni absolut minunați. 
Nu știu ce aș fi făcut fără ei. 
Nu știu unde aș fi acum, dar sigur mama nu ar dormi în patul ei. Poate nici n-ar fi supraviețuit dezamăgirii. I-am promis o locuință cu toaletă și apă curentă... 
Fără ajutorul unor frați și surori, a unor prieteni (cu care n-am vorbit de mult timp), nu aș fi reușit să-i îndeplinesc visul mamei. 

N-am avut cum să scriu nici măcar un rând. Aș fi găsit vreo duminică, dar sunt atât de obosită că nu-mi pot mișca degetele. 
Mă doare fiecare fibră-n corp. Merg ca teleghidată. 
Nu știu dacă vârsta își spune cuvântul sau poate chiar muncesc prea mult, cum îmi spun toți. 

Vreau să nu mă mai simt vinovată. De aceea am scris această postare. 
Vreau să mă adaptez cât mai devreme acestei situații pe care nu mi-am dorit-o. 
Vreau să-i dau mamei atenția de care are atâta nevoie. 
Și vreau să pot scrie. 
Merit să am puțină pace și să pot să-mi scot visul din pauză. 
Nu mai am 20 de ani. Tot ce am este acum și aici. 
Și-am luptat așa de mult pentru asta. Am făcut sacrificii imense și compromisuri fără număr. 

Din ianuarie până în mai (2019) am făcut aceste lucruri: 
  • pe 31 ianuarie, am lăsat Anglia și mi-am pus cariera deoparte
  • în februarie, am vândut apartamentul pe care a trebuit să-l golesc 
  • în martie, am golit casa părintească. Am dat aproape tot de pomană. Să fie primit! 
  • apoi am dărâmat-o cu lacrimi în ochi. Doamne, cât m-a durut! 
Ce am făcut în 2019: Autor Cristina G. Gherghel - Gheraesti
Casa părintească pe care am iubit-o enorm. Dar nu a putut fi îmbunătățită. Am încercat. Ar fi costat prea mult. 
  • am făcut rost de banii necesari construirii unei locuințe. Nu mi-au căzut din cer, nu mi i-a dat nimeni degeaba. Trebuie să-i dau înapoi.
  • am construit casa 
Ce am făcut în 2019: Autor Cristina G. Gherghel - Gheraesti
Pare enormă și este, într-o oarecare măsură. Din afară. Mică nu este, asta-i sigur. 
Ce am făcut în 2019: Autor Cristina G. Gherghel - Gheraesti
  • printre timp, am arat grădinița, am sădit și însămânțat: cartofi, ceapă, usturoi, verdețuri și răsaduri varie etc. 
Ce am făcut în 2019: Autor Cristina G. Gherghel - Gheraesti
Am săpat jumate de grădiniță (nu este în imagine) cu hârlețul. Restul (ce se vede) cu un plug mic, căci hârlețul nu intra. Fusese bătătorit de buldozere! 
  • pe 18 mai - ziua ei de naștere - am adus-o pe mama de la Brașov. Era mai mult moartă decât vie. Nimeni nu a crezut că ajunge respirând acasă, dar eu știam că poate. 
Centrul medical din Barticesti pune oamenii pe picioare

  • pe 21 mai, am internat-o la Barticești pentru 2 săptămâni. Recomand din inimă acest loc, în special pentru cazuri disperate. Am stat cu ea s-o duc la vizite medicale și la tratamente. Sora mea, Săndica, slăbită și suferindă, s-a oferit să-mi țină locul câteva zile, în timp ce eu m-am ocupat de aranjarea casei și prășirea cepei, a usturoiului, salatei, cartofilor - am plivit de fapt, pentru că a plouat continuu și n-am avut cum să intru cu sapa. Buruiana era prea mare ca să poți prăși cum prășesc oamenii normali.  
Ce am făcut în 2019: Autor Cristina G. Gherghel - Gheraesti
Tu vezi plantele de cartofi aici? Eu nu. Dar le vezi mai jos

Ce am făcut în 2019: Autor Cristina G. Gherghel - Gheraesti
Uite-le, după ce am plivit în genunchi 
  • am mobilat parterul, chiar dacă nu am pardoseală peste tot și nici uși
  • pe 31 mai 2019, am adus-o pe mama-n casa nouă. Pentru asta m-am zbătut. 
Ce am făcut în 2019: Autor Cristina G. Gherghel - Gheraesti
Camera mamei care este dispusă exact cum era cealaltă.
Practic, în două luni (mai puțin, dacă țin cont de timpul în care a plouat și nu s-a putut lucra) am construit o casă și m-am mutat în ea. 

Nu este terminată, nici pe departe. La mansardă nu am făcut absolut nimic și nu am speranțe că voi face ceva vreodată. 
Am construit-o mai mult pentru spațiu de depozitare, că la parter nu a încăput mult. 

Ce am făcut în 2019: Autor Cristina G. Gherghel - Gheraesti
Mansarda. Am încercat să las 2 camere goale (e una de fapt) și să mobilez cât de cât, în caz de avem oaspeți. La parter nu este loc
Tu ai crede că este laudă.
Nu este.
Nu simt nicio mândrie.
Nu m-am umflat în pene că am făcut o casă-n mai puțin de 2 luni. Nu-i pe numele meu. Nu este a mea. Mi-a fost oferită, dar nu o vreau. Prea multă responsabilitate. Nu plănuiesc să mă stabilesc aici pe vecie.
Am făcut că a trebuit să fac. Pentru mama.
Dar câți mă cred când zic asta? 
Eu știu ce-i în sufletul meu.

Am scris această postare ca să am o explicație negru pe alb la cum mă simt acum. 
Doresc să nu mă simt vinovată că mă dor toate și-n mai toate zilele mi-e greu să mă ridic din pat. 
Vreau să fiu mai puțin dură cu mine și să accept că am motive să fiu obosită, epuizată de fapt. Oricine ar fi în locul meu. Sunt făcută din carne și oase, nu din fier.
Și sunt plină de vânătăi, zgârieturi și cicatrici. Și la propriu, și la figurat. 

Toată lumea din sat a rămas uimită de cât de repede am ridicat o casă. Dar „Când ai bani, ce nu faci?” s-au convins oamenii. 

Adevărul este altul. Un adevăr ce și mie mi-e greu să cred. 
Am împrumutat mulți bani, mai mulți decât îți poți imagina. Nu a fost deloc ușor să fac rost de ei.
La bancă n-am putut să merg. Nu am serviciu, n-am cum să garantez că am cum să plătesc împrumutul. 

La un moment dat, lucrările s-au oprit (pentru 4-5 zile). Nu aveam bani să cumpăr tâmplăria.

Ce am făcut în 2019: Destine schimbate -autor cristina G. gherghel

Eram atât de aproape și mamei îi fugea timpul printre degete. Sora mea era convinsă că nu o să ajungă să vadă casa nouă și-mi spunea că ar fi mai bine să mă pregătesc de înmormântare, că am făcut tot posibilul. 
Nu puteam să mă opresc, eram doar la un pas, dar nu știam cum s-o scot la capete, la cine să mai apelez ca să iau bani cu împrumut!  
Sebi mi-a dat tot ce-a avut, Ana mi-a dat cât a putut, Petronela la fel. 
Am cerut la toți prietenii, la cei pe care i-am ajutat mult în trecut, am cerut și la străini, și la cunoștințe. 
Dar cum să-mi dea lumea bani? Pe ce bază? 

Și cât de greu mi-a fost să cer... în viața mea nu am împrumutat bani! N-aș fi putut să dorm, știind că am datorii. Aș fi preferat să mor decât să cer bani! 
Dar cum să mă opresc, când am investit atât de mult, totul în casa asta și mama nu mai avea timp? Nu am cerut pentru mine, ci pentru mama. Femeia care mi-a dat viață! Aș face orice pentru ea.  

Nu te poți opri când ai investit atât de mult în ceva (bani, timp, energie, speranță etc.)! Despre asta scriu în cartea de auto-ajutor și dezvoltare personală: „Ce ești azi, ai decis ieri”. 

Eram atât de disperată, încât, într-o zi, plângând cu sughițuri, m-am întins pe iarbă, în timp ce ploua torențial. 
Draga mea cumnată m-a tras cu forța-n casă, mi-a făcut ceai, mi-a uscat părul și m-a obligat să mă schimb, spunându-mi că se va rezolva cumva. „Ceva trebuie să se întâmple. Vei găsi banii necesari așa cum ai făcut și până acum. Vei vedea. Nu dispera, că-ți pierzi mințile și totul va fi fost în zadar. Hai, nu mai plânge. Gata.” Ca o mamă iubitoare.

Și așa a fost. În fundul inimii știam că voi reuși, nu avea cum să fie altfel, dar eram atât de obosită și îngrijorată pentru mama... 
Mi-era frică că moare printre străini și nu o să aibă ocazia să-și vadă visul împlinit. 
Da, casa asta era visul mamei. Întotdeauna ne spunea să construim ceva, la fel ca toți vecinii. Să nu rămână locul pustiu... 
Dar noi nu voiam să se întoarcem în sat. Aveam vieți noi în străinătate. 
De ce să construim? 
Cu ce, când trebuia să trăim și să ne îngrijim și de ei? 

Adevărul curat este că singurele camere terminate sunt dormitoarele (două).  
Baia e fără ușă, bucătăria la fel, nu are ușă, mobilă și nici chiuvetă. 
Coridorul, living-ul și casa scării nu au parchet/gresie.  

Ce am făcut în 2019: Autor Cristina G. Gherghel - Gheraesti
Coridorul
Dar se poate locui în ea, căci avem toaletă, apă curentă, canalizare, boiler și putem face duș oricând dorim. Acestea sunt cele mai importante lucruri. Esențiale. Pentru asta am construit casa. 
Mai trebuie să cumpăr o sobă-centrală ca să putem intra pe toamnă. 
Ar fi necesar să o izolez pe dinafară până-n iarnă, căci nu este nici măcar tencuită, dar nu mai am posibilitatea asta. Planurile mele nu au funcționat. N-am câștigat un leu de când m-am întors în țară.

Vom pune pe foc non-stop, ce altceva să fac? 
Avem încălzire în pardoseală, poate n-o să murim de frig. Sper cel puțin. Mai mult nu pot face.  

Ce am făcut în 2019: Autor Cristina G. Gherghel - Gheraesti

Curtea are nevoie de o grămadă de lucru. Fac, dar singură durează mult. Mai jos am imortalizat momentul în care m-am resemnat. Venisem de la spital de la mama.
Spitalul din Roman despre care am scris în ziarul de Roman. Mamă, câte critici am primit pentru că am dat Cezarului ce-i al Cezarului.
Asta a fost în iunie. 

Ce am făcut în 2019: Autor Cristina G. Gherghel - Gheraesti

Încă mai am de tăiat lemnele rămase de la construcție. Mi-au mâncat zilele lemnele astea. 
Am vrut să le crap cu toporul, dar dura prea mult.

Ce am făcut în 2019: Destine schimbate si vieti salvate-Cristina G
Nu știi cât slăbești tăind lemne. Faci niște mușchi de toată frumusețea. Te pui într-o formă fizică și psihică excelentă. Recomand tuturor celor stresați, în special. E mult mai convenabil ca la sală. 
Așa că am împrumutat un circular de la fratele meu. 

Ce am făcut în 2019: Autor Cristina G. Gherghel - Gheraesti
E încă nenorocire în curte, muncesc continuu, dar parcă nu se vede. 
Mi-a fost frică să-l folosesc inițial. Mi-a trebuit o săptămână să găsesc curajul. Acum mi se pare jucărie. Și-așa ar trebui. Știi, am diplomă de tâmplar. Am lucrat ani de zile pe circular. Rușine!

Casa, așa cum arată acum, m-a costat foarte mult.
Nu-ți spun cât, că nu m-ai crede. Nici mie nu-mi vine să cred. Eram sigură că fac 2 case cu suma asta! Dar așa e când trebuie să plătești absolut tot. 

Ce am făcut în 2019: Autor Cristina G. Gherghel - Gheraesti
O icoană unică, veche, extrem de valoroasă din punct de vedere sentimental. Tronează în camera mamei.

Rugăciunile mi-au dat încredere și speranță, m-au întărit și m-au ajutat. Am dormit cu iconițe sub pernă. Sunt încă acolo.
Toți îmi spuneau să mă rog la Sfântul Iosif, că El ajută în dificultăți financiare. Eu m-am rugat (și mă rog) la Papa Ioan Paul al II-lea. Este sfântul meu preferat.

Mulțumesc din suflet fratelui și cumnatei mele care m-au găzduit cu căldură, mi-au dat de mâncare și ce mâncare! - cumnata și nașa mea de mir este o bucătăreasă desăvârșită! - mi-au ascultat temerile și m-au încurajat. Recunoștința mea va fi veșnică și nu știu când voi reuși să le răsplătesc mărinimia și răbdarea.

Mulțumesc fraților și surorilor mele pentru grija ce o au față de părinți, pentru generozitatea darurilor, pentru telefoanele și mesajele video, pe care le dau cu regularitate să vorbească cu părinții și să le țină de urât de departe. Fără ei, părinții noștri nu ar fi ajuns la 83 și respectiv 84 + de ani. 

Îi mulțumesc vărului meu, pentru spațiul de depozitare și înțelegere. 

Veșnică recunoștință unchiului meu, unul dintre puținii oameni care m-au încurajat să construiesc. Din punctul Lui de vedere, am făcut miracole.„Gând mă gândesc la tine, te văd ca pe-un copil, dar tu ești mare acum. Și ești puternică, neînfricată. Și scrii. Și nu mi-ai spus niciodată. Am aflat din ziare.” 

Infinită recunoștință celor care mi-au împrumutat bani. Am să-i dau înapoi cât mai degrabă. Garantat! 

Îi mulțumesc firmei de construcții VipConstruct  din Gherăești și patronului ei. Dacă cauți o firmă de construcții serioasă cu meseriași de încredere citește aici și sună cu încredere.

Mulțumesc firmei ThermoArt din Roman, care mi-a făcut tâmplăria de care sunt super mulțumită. Seriozitatea și profesionalismului domnului Gabriel - persoana cu care am tratat - sunt rare calități la agenți de vânzări.
Recomand cu căldură și încredere. Sună pentru un deviz gratuit. Informații aici.

Mulțumesc Claudiei și părintelui Daniel Budău că au venit cu mine (mașina lor) la Brașov s-o aducem pe mama acasă. Nici ei nu au crezut că va ajunge vie acasă. Ne-am rugat înfocat pentru asta.

Îi mulțumesc părintelui Mihai Budău, directorul Centrului Medical Barticești, care a făcut tot posibilul ca mama să aibă un loc la tratamente, chiar dacă a fost cerut în ultimul moment. Acești 3 oameni, împreună cu medicii și fizioterapeuții de la Barticești, i-au salvat viața mamei. Chiar nimeni nu credea că-și revine. Nu făcea un pas singură. După 10 zile la piscina sărată și variate tratamente, s-a întors acasă pe picioarele ei. Dacă asta nu-i minune, nu știu ce e.

Mulțumesc vecinilor, Angela și Claudiu, care m-au ajutat să mut lucrurile de la vărul meu, acasă. Ce bine mi-a prins brațele lor! Ce grele au fost toate. Ce mult timp mi-ar fi luat dacă aș fi fost singură. Am făcut scurte la picioare! Cumnata mea și fratele meu au contribuit în egală măsură. Iosif a venit cu mine la Roman, să mă ajute la mutat. De 3 ori am mers cu alți 5 oameni. Fratele meu - priceput la toate - m-a ajutat și la montat dulapuri, la pus draperii, dulii și becuri și la multe altele. Nu știu ce-aș fi făcut fără el.
Mulțumesc!

Da, nu am lustre. Nici nu mă interesează. Lustrele nu țin de cald și nici de foame sau de frig. Am leduri economice care se bălăngănesc, cum era odată.
Dar nu am de se mă plâng.
Mama-i acasă.


Îți mulțumesc ție, celui care citești și înțelegi ce spun. 

Umilă plecăciune în fața celor care cumpără cărțile mele, le recenzează, mă recomandă ca autor, îmi fac complimente și mă încurajează, distribuind ce scriu și ducând vorba mai departe. 
Numai cerul știe câtă nevoie am de sprijin. 
Singură n-am cum să reușesc. Mă bazez pe fiecare dintre voi.
Un scriitor nu devine cunoscut că scrie mai bine decât oricine, un scriitor devine cunoscut dacă cititorii vor să-l facă cunoscut. Numai ei au puterea asta. 
Mulțumesc

Ce am făcut în 2019: Autor Cristina G. Gherghel - Gheraesti
Ai unde dormi dacă vii în vizită. Dar asta până vine frigul. După, îngheață tot aici. Sunt găuri în cărămizi și vezi soarele.