Reflectii, Introspectii, Multumiri si Rezolutii

Dragul meu cititor fidel sau infidel,

La sfârșit de an vreau să-ți mulțumesc din profundul inimii pentru sprijinul pe care mi l-ai oferit în anul care a trecut.
Tu, care mi-ai scris în privat sau comentat la postările mele (pe Facebook, Twitter sau pe bloguri), ești un om bun și generos iar universul vede tot.
„Dă și ți se va da,” se va îndeplini chiar dacă, poate, nu în viața asta.

Cuvintele tale de încurajare m-au ridicat când am căzut. 

Like-urile și Love-urile (cum sună!) tale la postările mele mi-au șters lacrimile de durere, frustrare și broboanele de sudoare.
Fără tine, cititor cu suflet, existența mea nu ar avea sens.

Știu că sună siropos tare, și poate unii cred că spun aceste lucruri de fațadă doar, dar universul mi-e martor că exact asta gândesc.
Munca oricărui scriitor este inutilă dacă nimeni nu citește ce scrie. 
Nu scriu pentru mine, scriu pentru cei ce vor să citească. 
Și nu scriu pentru toți cei ce citesc dar pentru cei care sunt pe aceeași lungime de undă cu mine.

Am un stil particular de a scrie.
Nu folosesc metafore și cuvinte pompoase, poetice sau/și pitorești decât foarte rar.
Nu scriu despre natură și nu descriu locuri în lume.
Nu povestesc despre celebrități, scandaluri sau bogății ce nu cunosc.
Emoțiile, trăirile și acțiunile ființelor (superioare și inferioare, adică oameni și animale) sunt punctele mele de interes.
Scriu pentru omul de rând și pentru academicul care vrea să coboare de pe piedestal. 
Dacă ești un iubitor de lectură, te rog cu umilință, să nu „te crezi” superior celor care nu citesc.
Lectura nu te face mai deștept.
Deseori, nu te face nici cultivat decât în materie de titluri de cărți sau nume de autori.
Lectura este un hobby, o pasiune, o alegere.
Așa cum unora le plac documentarele, așa și ție îți plac cărțile - un simplu exemplu.

Te rog, superbia nu este un sentiment pozitiv. Dar dacă nu rănești pe nimeni, atunci simte-te mândru de faptul că citești. Poate te încălzește cu ceva, mă bucur pentru tine.

2018 a fost un an urât pentru mine, așa cum, poate, a fost și pentru tine, cei dragi sau perfect necunoscuți.
Unora le-a fost mai bine decât altora. Unii au rămas pe stradă, alții au câștigat averi.
Mulți au căzut, mulți s-au ridicat adică.
Fiecare a făcut ce a putut.
Așa e de când lumea.

Eu, am făcut tot posibilul să încep să-mi câștig existența din scris, singura mea dorință... un vis de când eram copil.
În 2018, am scris cea mai importantă opera din cariera mea. O casă de editură a acceptat să o publice dar m-a ținut pe loc și întreaga mea carieră a stagnat.
Cuvinte s-au spus multe, dar faptele au fost puține.
Nu-mi place când lucrurile se petrec așa.
Știu că totul este o afacere și nu sunt supărată decât pentru că am pierdut timpul crezând în vorbe deșarte. Pentru că eu când zic că fac, fac.

Am fost supărată, dezamăgită de fapt și-ncă de multe ori (ca orice om), dar nu mai sunt.
În noiembrie s-au adunat toate și am căzut atât de jos că mai jos de-atât era infernul.
M-am gândit că dacă avea să mi se mai întâmple ceva rău, m-am dat naibii căci simțeam că nu mai pot să duc un gram de greutate.
Și n-am terminat bine de gândit asta că pac! Mi s-a întâmplat ceva ce nu am crezut că o mi să se întâmple vreodată.
Frate, nu am amețit, dar am căzut pe spate.
Apoi m-am uitat în sus și-am văzut soarele sclipind.
Nu era pe cerul meu, dar sclipea, și hop, m-am ridicat.
M-am ridicat mai repede ca niciodată. Hopa-Mitică.
Când cazi des, ori ai o lipsă de fier și calciu grozavă (ai grijă la osteoporoză), ori îți atragi necazurile cu puterea minții (vrei nu vrei). 
Glumisem pe temă căderii mele, dar universul a luat-o-n serios și mi-a dat exact ceea despre care am glumit.

Băi, universule, sunt ani de zile de când vorbesc despre a-mi câștiga existența din cărți, numai la asta visez, ce naiba?! 
Mă gândesc o dată la rău, și pac se adeverește aproape instant.
Mă gândesc necontenit la bine și ție ți se pare glumă.
Ignori sau râzi pe înfundate? 
Serios dacă nu.
O faci dinadins sau ce? 

Lăsând gluma deoparte, pot doar să zic c-am făcut tot posibilul să reușesc în tot ce mi-am propus.
Nu mi-a mers cum era de așteptat că sigur am greșit în mai multe locuri.
Dar n-am terminat anul cu rău.
Mi-am pierdut tatăl, dar o am pe mama și-mi am frații și surorile chiar dacă nu mai suntem așa de apropiați cum eram odată.
Timpul a trecut pentru toți, greutățile și-au pus amprenta pe sufletul multora, moralul a oscilat între sus și jos (sau cum vrei tu), s-au spus cuvinte grele, s-au gândit încă și mai rele, dar sângele apă nu se face.

Iertarea s-a cerut și se va mai cere din păcate.
Uneori e simplu și rapid să ierți, dar câteodată durează mult timp. Depinde de ce s-a spus, ce, cum, când și cum anume s-a greșit.

Am greșit și eu, am și eu oameni cărora le cer iertare, dar nu vor să mă audă.
Cine e fără păcat să arunce cu piatra. 
Și-au aruncat mulți... mulți păcătoși pentru că, poate ai observat și tu, cei mai păcătoși dintre noi văd doar scobitoarea din ochiul altora, niciodată bârna din ochiul lor.
Dar e o poveste lungă, lungă și urâtă despre care nu voi scrie aici și acum.

M-am săturat de atâtea tragedii și de atâtea oceane de lacrimi.
Când am scris și publicat „The Heaviness of Breathing” am zis „Ajunge!”
În 2019 mi-am propus să scriu pe un alt ton - un ton glumeț și lejer - așa cum am făcut când am început să scriu pe bloguri (în 2012).
Viața reală e destul de tristă în general, vreau ca poveștile mele să-ți stârnească zâmbetul chiar dacă sunt bazate pe tragedii.

Chiar acum scriu câteva povești cu o tentă diferită decât cea cu care te-am obișnuit.
Îmi doresc să am sprijinul tău.
Orice recenzie generoasă în stele îmi dă o șansă.
Și invers, orice recenzie săracă în stele, mă pălmuiește. Noroc că am dinți buni.
Am observat că cei care nu au multe stele de dat sunt extraordinari de prolifici și nu pierd nici o ocazie de a-mi căsăpi munca.
Ceilalți ori se rușinează, ori n-au timp să-mi dea stelele de care am atâta nevoie.
Îi înțeleg și nu-i condamn. Știu că într-o zi vor găsi și timpul și curajul.
Sprijinul nu se poate cere și da forțat. Sprijinul se oferă cu dragă inimă, și nu trebuie să fie o greutate.
Dar am scris de foarte multe ori despre asta. M-am plictisit și eu. Știi la ce mă refer.
Mi-aș dori mai multă bunătate decât răutate, dar unii n-au cum să dea ceea ce nu au. 
Doresc să le mulțumesc din inimă celor care dau Like și Love cu inima deschisă.
Mulțumesc din suflet celor care se opresc să comenteze chiar și numai cu un Gif sau un emoticon/smiley.
Adâncă plecăciune în fața celor care distribuie postările mele.
Recunoștință eternă celor care-mi cumpără cărțile și oferă toate stelele ce au la dispoziție.

În schimb, celor care se uită la mine de sus cu dezgust, ură și invidie, le doresc să aibă opusul a ceea ce împrăștie în univers.
Nu mă bucur niciodată de răul altora.
Nu bat din palme când cei ce m-au înjunghiat suferă.
Respect și urmez întotdeauna regula de aur și toate variantele ei și te îndemn să faci la fel.
Nu ca să nu ajungi în iad, dar ca să demonstrezi că ai suflet și nu doar o carcasă cu aspect de om.
Ce ție nu-ți place, altuia nu face. 
Fă altora așa cum ai vrea să ți se facă ție. 
Un AN NOU FERICIT, în special ție care mă sprijini cu fapta, gândul și cuvântul.
Să ai înmiit înapoi.

La Mulți Ani Fericiți și Împliniți!
Pace în suflete și sănătate în corp și-n minte.

Rezolutii si planuri de sfarsit de an de Cristina G.
Fotografie de pe Pixabay


Fericirea este o alegere sau Ce esti azi, ai decis ieri

Ai auzit vreodată pe cineva să zică: „Fericirea este o alegere?”
Eu da, am auzit și citit de multe ori fraza asta exactă și multe variante.
Și ce m-am enervat de fiecare dată.
Cum adică este o alegere? 
Ce, eu vreau să fiu amărâtă tot timpul? 
Vreau ca necazurile să se țină scai de mine? 
Nu! Ba dimpotrivă.

În cărțile mele de auto-ajutor, scriu doar din experiență exclusiv pentru cei ce vor să fie ajutați.

Toți avem perioade în care parcă totul merge rău.
Cerul e mereu gri, tună și fulgeră, bate vântul și plouă 24 de ore din 24, 7 zile din 7, 365 de zile pe an - sau 366, după cum se nimerește.
Nu mai vedem soarele răsărind sau strălucind, ci doar întuneric.
Ne rătăcim în obscuritate și lumina de la capătul tunelului este doar pentru cei norocoși, gândim în acele momente. 

Da, știu cum e. De aceea am și publicat una dintre cele mai aiurea cărți scrise vreodată.
E în engleză, nu cred că vrei să-mi citești cele mai negre gânduri care mi-au sfredelit creierul vreme de mulți ani.
Dar, dacă chiar ești masochist, titlul este „The Heaviness of Breathing: A testament of forlorn hope” și se găsește peste tot în mediul online - în format electronic și de hârtie.
Vezi să nu intri în depresie, dar dacă ești deja, cred că vei ieși când vei vedea că nu ești singurul/singura care cade cu zgomot și-și face răni adânci.

Ai auzit des cred că niciun necaz nu vine singur, dar e un fel de lanț. Ieși din una și dai peste alta.
Asta deoarece ne speriem când ni se întâmplă ceva rău și gândim negativ pentru mult timp.
Legea atracției. Ai auzit de ea?
Dar de acest proverb „De ce te temi de aia nu scapi.” ai auzit?

Asta e legea atracției.
Ne este frică de ceva și ne gândim necontenit la acel ceva (sau cineva) și deodată chiar se întâmplă. 

„Dar nu m-am gândit, de ce s-a întâmplat?!”
De multe ori, nu ne gândim în mod voit ci inconștient și iar se întâmplă.
În acest caz ne simțim foarte frustrați când legea atracției intră în ecuație.

Studiez de mulți ani legea atracției și îmi vine să-i dau cu ceva în cap câteodată.
Nimeni nu vrea să fie bolnav, nimeni nu vrea să sufere și totuși, mintea noastră ne joacă feste după feste și atrage răul asupra noastră chiar când zâmbim și credem că suntem pozitivi.
E un discurs tare lung și complicat.

Tu știi că legea atracției vine din Biblie?
„Cere și ți se va da.”

Că vrei sau nu vrei, dacă mintea ta se gândește la necaz, universul îți simte vibrația și-ți dă ce crede că vrei tu. Universul nu face diferență între bine și rău, fantazie și realitate.
Plângi? 
Îți dă mai multe lacrimi.

Cum zice și una dintre legile lui Murphy: „Dacă ceva rău se poate întâmpla, se va întâmpla.” sau ceva de genul.

Și-atunci cum scăpăm de necazuri dacă însăși mintea noastră cere răul fără să vrea? 
Facem tot ce ne stă în putință să ne schimbăm modul în care gândim.
Aceasta este cheia succesului. Și nu, nu mă refer la succesul la bani (numai) dar la succesul în toate/viață în general.

„Fericirea se învață.” 
Nu știu cine a zis asta, am citit-o într-o carte de auto-ajutor acum mulți ani.
Însă asta nu este ceva care se întâmplă peste noapte.
Trebuie să muncim din greu cu, de fapt, împotriva minții noastre.
Trebuie să o facem să înțeleagă că suntem capabili și merităm să fim fericiți.
Dar nefericita se zbate și refuză că cică nu i se pare natural să gândească așa ceva.
Rea, minte rea!

Despre asta scriu în cărțile mele, în special în cartea „Ce Ești Azi, ai Decis Ieri” care este în lucru.
La fel și coperta.
Dar varianta asta este faină, nu? 
Am cerut părerea cititorilor mei și mulți mi-au dat prețioase idei.
„Fă lumină în viața ta” este una dintre ele și mă gândesc s-ar potrivi grozav ca subtitlu.
Tu ce zici?


Dacă ești interesat de cărțile pe care le-am publicat deja, vizitează aceste linkuri:


Pentru cărțile de hârtie (paperback), vezi aici:

La Mulți Ani, România! 1918-2018 Centenar

Astăzi, 1 Decembrie 2018, nu este numai ziua României dar se împlinesc și 100 de la Marea Unire. 
În 1918 mulți s-au zbătut ca toți românii să fie frați.

Multe nu am de spus.
Am emigrat de mult timp. Nici nu mai țin minte cum mă simțeam în țara în care m-am născut.
S-au întâmplat atât de multe de atunci... atât de multe și atât de rele.
Îmi ador limba, îmi ador locurile natale, ador tradițiile țării, dar nu pot trăi pe meleagurile natale.
Nu mai știu cum.
Mi-aș dori ca țara mea să nu fie unde se află acum. 
Nu de asta s-au luptat străbunii noștri, nu de asta au murit oamenii la Revoluția din 1989.

Mă doare inima și mi-e dor. Mi-e dor să-mi văd părinții, frații și surorile împreună. 
Mi-e dor să aud imnul țării cântat de mii de oameni.

Cine e vinovat pentru situația în care e țara? 
Pe cine să tragem la răspundere pentru gradul de mizerie în care trăiesc mulți dintre compatrioții noștri? 
Eu mă gândesc că ce s-a întâmplat imediat după Revoluție a fost cel mai rău. Țara a căzut în ruină imediat și de atunci nu s-a mai ridicat, dimpotrivă.

Nu-l plâng pe Ceaușescu, îmi pare rău dar eu n-am uitat și nu voi uita cum se trăia pe atunci.
Nu era bine pe atunci iar acum e rău.
E rău că cei de la conducere ajung acolo, poate (unii), cu bune intenții dar când văd că pe ăla îl doare la bască de români, pe celălalt la fel, se lasă pradă valurilor de „putere” și dau naibii tot: „Dar ce-s mai prost? Ei fură și eu nu?”
Și uite așa mulți români sărbătoresc ziua României printre străini.
Iar unii dintre acești compatrioți se rușinează să zică că-s români.
Aruncă o privire la unele conturi pe rețelele de socializare, de curiozitate așa.
Ți se face rău.
„Orașul de baștină: Roma.” Și ăsta este dor un exemplu.
Dar fiecare cu ale lui, nu?
Nu e treaba mea și nu-i condamn. Este o simplă observație.

Eu una îmi iubesc limba, cum am spus.
Nu mă consider norocoasă că m-am născut în România, așa a fost să fie.
Nu mă rușinez cu ăsta, mă rușinez de ce fac și spun unii români.
Comportamentul unora ne aruncă pe toți în mocirlă, și-așa cum sunt unii români încuiați la minte, așa sunt și unii străini care ne consideră pe toți o apă și-un pământ.
De parcă ei ar fi mai buni...

Oricum ar fi, îmi cer scuze pentru postarea nu foarte pozitivă, dar așa simt astăzi.
In memoriam: Adâncă plecăciune în fața celor care s-au luptat sacrificându-și viața pentru unirea tuturor principatelor române în 1918 și înainte de asta. 
La Mulți Ani, România!

La multi ani, Romania. Centenar 1918-2018. Cristina G.
Fotografie de pe Pixabay

De ce scriu autorii?


Te-ai întrebat vreodată de ce scriu autorii?  
Eu nu m-am întrebat până când nu am decis să public ceea ce voiam să scriu de când eram copil.

Luna asta, noiembrie 2018, se împlinesc 3 ani de când am jurat că am să devin scriitoare și lumea va auzi de mine.

Dar de ce, de ce am vrut și vreau ca lumea să audă de numele meu? 
Chiar sunt o autoare ce merită atenție? 

Da.
Sunt o autoare care merită atenție exact ca orice alt autor care crează o operă din nimic.

Fiecare autor din lume scrie dintr-un motiv sau mai multe.
  • Mai toți autorii și poeții scriu pentru că au ceva de spus. Unii au mai mult, alții mai puțin. 
  • Mulți autori scriu din vanitate. Le place să-și vadă numele pe o copertă, și, evident, visează la faimă și la tot tacâmul ce implică asta. 
„Le arăt eu că pot să devin cineva.”

Obișnuiam să disprețuiesc o astfel de motivație, însă anul acesta mi-am dat seama că asta este exact ce-mi lipsește.
Și nu mă laud, ba dimpotrivă. Sunt supărată pe mine că nu vreau să demonstrez nimic nimănui.

Nu scriu din vanitate.
Nu mă cred mai bună decât alții.
Nu consider că merit succes în detrimentul altora.
Eu... scriu pentru viață... exclusiv pentru tine adică. Și dacă tu, cititorule, nu ești mulțumit de munca mea, eu am totul de pierdut.

Adevărul adevărat este că, în fond, totul este o afacere, inclusiv scrierea și publicarea de carte. 
Și dacă credem că asta este valabil doar în ziua de azi, internetul ne demonstrează că așa a fost din toate timpurile.
Autorii (la fel ca pictorii, sculptorii, dansatorii, etc.) sunt oameni ca toți oamenii și au nevoie să-și câștige o pâine.

Cine nu scrie pentru bani, este pentru că-i are deja și nu se teme că o să sfârșească dormind pe sub poduri într-o zi.
Dar autorul care recunoaște asta este lăsat deoparte.
Ipocrizia și absurditatea opiniilor obiective (credem noi) taie aripile celor care fac altceva decât majoritatea.

Scrierea și publicarea unei cărți este un proces extrem de lung iar facturile nu așteaptă 3 ani să fie plătite. Când nu ai pe cineva cu pungulița de bani lângă tine, nu scrii pentru glorie, scrii pentru lapte și pentru pâine.
Eu nu prea beau lapte și nici nu mănânc pâine des, dar mănânc cartofi, paste, orez... .
Nu trăiesc cu aer, din nefericire.

De ce scriu autorii în general, nu este treaba mea.
De ce scriu eu mă interesează.
Și eu scriu pentru că am mii de povești care se bat cap în cap în mintea mea de când eram copil.
Dar nu-mi permit să le scriu pentru glorie și cum am zis, dacă ție nu-ți plac, existența mea nu are sens.

Ce trist este când sunt puțini cei care te cunosc și-ncă și mai puțini cei care te apreciază.
Dacă însă te bagi în fața norocului și cineva te promovează ca pe un zeu, până și cea mai proastă istorie scrisă de tine în trecut și-n viitor, devine o operă de artă. 
Până atunci însă orice scrii este o simplă poveste fără nume.

Oricât ne încăpățânam să credem că un om talentat, ori o poveste formidabilă, nu are nevoie de promovare, realitatea demonstrează exact opusul.
Există milioane de oameni talentați de care nu a auzit și nu va auzi nimeni.
Dar ca să știi asta, trebuie să te afli unde mă aflu eu acum: în mijlocul unui ocean populat de rechini pe timpul unei furtuni. 
Se salvează cine poate.

M-am pregătit și până să ajung aici eram convinsă că pot să fac față.
Barca mea se umple de apă la fiecare val care-o izbește, dar e ușoară și-am învățat să o golesc la fel de repede pe cât se umple.
Calea mea va fi mai lungă, dar atâta timp cât nu mă scufund, am să reușesc.

Autorii scriu pentru că pot.
Și dacă încerci, eu cred că și tu poți.
Am scris despre asta în cartea de auto-ajutor: „Publică Gratis și Vinde-ți Singur Cartea”.
De ce scriu autorii - articol de Cristina G. Gherghel
Imagine de pe Pixabay