Fericirea este o alegere sau Ce esti azi, ai decis ieri

Ai auzit vreodată pe cineva să zică: „Fericirea este o alegere?”
Eu da, am auzit și citit de multe ori fraza asta exactă și multe variante.
Și ce m-am enervat de fiecare dată.
Cum adică este o alegere? 
Ce, eu vreau să fiu amărâtă tot timpul? 
Vreau ca necazurile să se țină scai de mine? 
Nu! Ba dimpotrivă.

În cărțile mele de auto-ajutor, scriu doar din experiență exclusiv pentru cei ce vor să fie ajutați.

Toți avem perioade în care parcă totul merge rău.
Cerul e mereu gri, tună și fulgeră, bate vântul și plouă 24 de ore din 24, 7 zile din 7, 365 de zile pe an - sau 366, după cum se nimerește.
Nu mai vedem soarele răsărind sau strălucind, ci doar întuneric.
Ne rătăcim în obscuritate și lumina de la capătul tunelului este doar pentru cei norocoși, gândim în acele momente. 

Da, știu cum e. De aceea am și publicat una dintre cele mai aiurea cărți scrise vreodată.
E în engleză, nu cred că vrei să-mi citești cele mai negre gânduri care mi-au sfredelit creierul vreme de mulți ani.
Dar, dacă chiar ești masochist, titlul este „The Heaviness of Breathing: A testament of forlorn hope” și se găsește peste tot în mediul online - în format electronic și de hârtie.
Vezi să nu intri în depresie, dar dacă ești deja, cred că vei ieși când vei vedea că nu ești singurul/singura care cade cu zgomot și-și face răni adânci.

Ai auzit des cred că niciun necaz nu vine singur, dar e un fel de lanț. Ieși din una și dai peste alta.
Asta deoarece ne speriem când ni se întâmplă ceva rău și gândim negativ pentru mult timp.
Legea atracției. Ai auzit de ea?
Dar de acest proverb „De ce te temi de aia nu scapi.” ai auzit?

Asta e legea atracției.
Ne este frică de ceva și ne gândim necontenit la acel ceva (sau cineva) și deodată chiar se întâmplă. 

„Dar nu m-am gândit, de ce s-a întâmplat?!”
De multe ori, nu ne gândim în mod voit ci inconștient și iar se întâmplă.
În acest caz ne simțim foarte frustrați când legea atracției intră în ecuație.

Studiez de mulți ani legea atracției și îmi vine să-i dau cu ceva în cap câteodată.
Nimeni nu vrea să fie bolnav, nimeni nu vrea să sufere și totuși, mintea noastră ne joacă feste după feste și atrage răul asupra noastră chiar când zâmbim și credem că suntem pozitivi.
E un discurs tare lung și complicat.

Tu știi că legea atracției vine din Biblie?
„Cere și ți se va da.”

Că vrei sau nu vrei, dacă mintea ta se gândește la necaz, universul îți simte vibrația și-ți dă ce crede că vrei tu. Universul nu face diferență între bine și rău, fantazie și realitate.
Plângi? 
Îți dă mai multe lacrimi.

Cum zice și una dintre legile lui Murphy: „Dacă ceva rău se poate întâmpla, se va întâmpla.” sau ceva de genul.

Și-atunci cum scăpăm de necazuri dacă însăși mintea noastră cere răul fără să vrea? 
Facem tot ce ne stă în putință să ne schimbăm modul în care gândim.
Aceasta este cheia succesului. Și nu, nu mă refer la succesul la bani (numai) dar la succesul în toate/viață în general.

„Fericirea se învață.” 
Nu știu cine a zis asta, am citit-o într-o carte de auto-ajutor acum mulți ani.
Însă asta nu este ceva care se întâmplă peste noapte.
Trebuie să muncim din greu cu, de fapt, împotriva minții noastre.
Trebuie să o facem să înțeleagă că suntem capabili și merităm să fim fericiți.
Dar nefericita se zbate și refuză că cică nu i se pare natural să gândească așa ceva.
Rea, minte rea!

Despre asta scriu în cărțile mele, în special în cartea „Ce Ești Azi, ai Decis Ieri” care este în lucru.
La fel și coperta.
Dar varianta asta este faină, nu? 
Am cerut părerea cititorilor mei și mulți mi-au dat prețioase idei.
„Fă lumină în viața ta” este una dintre ele și mă gândesc s-ar potrivi grozav ca subtitlu.
Tu ce zici?


Dacă ești interesat de cărțile pe care le-am publicat deja, vizitează aceste linkuri:


Pentru cărțile de hârtie (paperback), vezi aici:

La Mulți Ani, România! 1918-2018 Centenar

Astăzi, 1 Decembrie 2018, nu este numai ziua României dar se împlinesc și 100 de la Marea Unire. 
În 1918 mulți s-au zbătut ca toți românii să fie frați.

Multe nu am de spus.
Am emigrat de mult timp. Nici nu mai țin minte cum mă simțeam în țara în care m-am născut.
S-au întâmplat atât de multe de atunci... atât de multe și atât de rele.
Îmi ador limba, îmi ador locurile natale, ador tradițiile țării, dar nu pot trăi pe meleagurile natale.
Nu mai știu cum.
Mi-aș dori ca țara mea să nu fie unde se află acum. 
Nu de asta s-au luptat străbunii noștri, nu de asta au murit oamenii la Revoluția din 1989.

Mă doare inima și mi-e dor. Mi-e dor să-mi văd părinții, frații și surorile împreună. 
Mi-e dor să aud imnul țării cântat de mii de oameni.

Cine e vinovat pentru situația în care e țara? 
Pe cine să tragem la răspundere pentru gradul de mizerie în care trăiesc mulți dintre compatrioții noștri? 
Eu mă gândesc că ce s-a întâmplat imediat după Revoluție a fost cel mai rău. Țara a căzut în ruină imediat și de atunci nu s-a mai ridicat, dimpotrivă.

Nu-l plâng pe Ceaușescu, îmi pare rău dar eu n-am uitat și nu voi uita cum se trăia pe atunci.
Nu era bine pe atunci iar acum e rău.
E rău că cei de la conducere ajung acolo, poate (unii), cu bune intenții dar când văd că pe ăla îl doare la bască de români, pe celălalt la fel, se lasă pradă valurilor de „putere” și dau naibii tot: „Dar ce-s mai prost? Ei fură și eu nu?”
Și uite așa mulți români sărbătoresc ziua României printre străini.
Iar unii dintre acești compatrioți se rușinează să zică că-s români.
Aruncă o privire la unele conturi pe rețelele de socializare, de curiozitate așa.
Ți se face rău.
„Orașul de baștină: Roma.” Și ăsta este dor un exemplu.
Dar fiecare cu ale lui, nu?
Nu e treaba mea și nu-i condamn. Este o simplă observație.

Eu una îmi iubesc limba, cum am spus.
Nu mă consider norocoasă că m-am născut în România, așa a fost să fie.
Nu mă rușinez cu ăsta, mă rușinez de ce fac și spun unii români.
Comportamentul unora ne aruncă pe toți în mocirlă, și-așa cum sunt unii români încuiați la minte, așa sunt și unii străini care ne consideră pe toți o apă și-un pământ.
De parcă ei ar fi mai buni...

Oricum ar fi, îmi cer scuze pentru postarea nu foarte pozitivă, dar așa simt astăzi.
In memoriam: Adâncă plecăciune în fața celor care s-au luptat sacrificându-și viața pentru unirea tuturor principatelor române în 1918 și înainte de asta. 
La Mulți Ani, România!

La multi ani, Romania. Centenar 1918-2018. Cristina G.
Fotografie de pe Pixabay

De ce scriu autorii?


Te-ai întrebat vreodată de ce scriu autorii?  
Eu nu m-am întrebat până când nu am decis să public ceea ce voiam să scriu de când eram copil.

Luna asta, noiembrie 2018, se împlinesc 3 ani de când am jurat că am să devin scriitoare și lumea va auzi de mine.

Dar de ce, de ce am vrut și vreau ca lumea să audă de numele meu? 
Chiar sunt o autoare ce merită atenție? 

Da.
Sunt o autoare care merită atenție exact ca orice alt autor care crează o operă din nimic.

Fiecare autor din lume scrie dintr-un motiv sau mai multe.
  • Mai toți autorii și poeții scriu pentru că au ceva de spus. Unii au mai mult, alții mai puțin. 
  • Mulți autori scriu din vanitate. Le place să-și vadă numele pe o copertă, și, evident, visează la faimă și la tot tacâmul ce implică asta. 
„Le arăt eu că pot să devin cineva.”

Obișnuiam să disprețuiesc o astfel de motivație, însă anul acesta mi-am dat seama că asta este exact ce-mi lipsește.
Și nu mă laud, ba dimpotrivă. Sunt supărată pe mine că nu vreau să demonstrez nimic nimănui.

Nu scriu din vanitate.
Nu mă cred mai bună decât alții.
Nu consider că merit succes în detrimentul altora.
Eu... scriu pentru viață... exclusiv pentru tine adică. Și dacă tu, cititorule, nu ești mulțumit de munca mea, eu am totul de pierdut.

Adevărul adevărat este că, în fond, totul este o afacere, inclusiv scrierea și publicarea de carte. 
Și dacă credem că asta este valabil doar în ziua de azi, internetul ne demonstrează că așa a fost din toate timpurile.
Autorii (la fel ca pictorii, sculptorii, dansatorii, etc.) sunt oameni ca toți oamenii și au nevoie să-și câștige o pâine.

Cine nu scrie pentru bani, este pentru că-i are deja și nu se teme că o să sfârșească dormind pe sub poduri într-o zi.
Dar autorul care recunoaște asta este lăsat deoparte.
Ipocrizia și absurditatea opiniilor obiective (credem noi) taie aripile celor care fac altceva decât majoritatea.

Scrierea și publicarea unei cărți este un proces extrem de lung iar facturile nu așteaptă 3 ani să fie plătite. Când nu ai pe cineva cu pungulița de bani lângă tine, nu scrii pentru glorie, scrii pentru lapte și pentru pâine.
Eu nu prea beau lapte și nici nu mănânc pâine des, dar mănânc cartofi, paste, orez... .
Nu trăiesc cu aer, din nefericire.

De ce scriu autorii în general, nu este treaba mea.
De ce scriu eu mă interesează.
Și eu scriu pentru că am mii de povești care se bat cap în cap în mintea mea de când eram copil.
Dar nu-mi permit să le scriu pentru glorie și cum am zis, dacă ție nu-ți plac, existența mea nu are sens.

Ce trist este când sunt puțini cei care te cunosc și-ncă și mai puțini cei care te apreciază.
Dacă însă te bagi în fața norocului și cineva te promovează ca pe un zeu, până și cea mai proastă istorie scrisă de tine în trecut și-n viitor, devine o operă de artă. 
Până atunci însă orice scrii este o simplă poveste fără nume.

Oricât ne încăpățânam să credem că un om talentat, ori o poveste formidabilă, nu are nevoie de promovare, realitatea demonstrează exact opusul.
Există milioane de oameni talentați de care nu a auzit și nu va auzi nimeni.
Dar ca să știi asta, trebuie să te afli unde mă aflu eu acum: în mijlocul unui ocean populat de rechini pe timpul unei furtuni. 
Se salvează cine poate.

M-am pregătit și până să ajung aici eram convinsă că pot să fac față.
Barca mea se umple de apă la fiecare val care-o izbește, dar e ușoară și-am învățat să o golesc la fel de repede pe cât se umple.
Calea mea va fi mai lungă, dar atâta timp cât nu mă scufund, am să reușesc.

Autorii scriu pentru că pot.
Și dacă încerci, eu cred că și tu poți.
Am scris despre asta în cartea de auto-ajutor: „Publică Gratis și Vinde-ți Singur Cartea”.
De ce scriu autorii - articol de Cristina G. Gherghel
Imagine de pe Pixabay

Și dacă ploaia s-ar opri



Mă uit pe fereastră cum picurii mari de apă rece se izbesc cu ciudă de tot ce întâlnesc.
Îmi suflu-n mâini.
E noiembrie și-i frig în casă... parcă mai frig decât afară.  N-am dat drumul la căldură, nu-mi permit să plătesc facturile.
Surâd trist și-o lacrimă îmi curge agale pe obrazul drept.
O șterg mecanic, și alta lunecă în loc.
Îi dau pace și mă fixez pe ploaia ce curge din cerul gri închis.
Îmi place ploaia... întotdeauna mi-a plăcut.

Mă așez cu un oftat pe fotoliul din piele maro, sprijin capul de geam și ascult.
Pleosc, pleosc, pleosc...
Părul blond e murdar. Ar trebui să-l spăl, dar e prea frig. Nu vreau să răcesc. Nu pot. Nu-mi permit.
Nimic nu-mi permit în ultima decadă.
Dar de ce zic „în ultima decadă”? Nu mi-am permis niciodată.
Așa e viața mea de când mă știu.
O viață de sacrificii... o viață ca oricare alta.
Dar măcar nu-mi plâng copiii de foame și de frig.
Măcar sunt singură în suferința mea.

În curând împlinesc anii dar nimeni nu știe.
Sunt bătrână... mă simt bătrână, mai bătrână decât însăși lumea.
Ce am să fac? 
Cum am s-o scot la capăt de data asta? 
Oftez.

Mă-ntreb dacă se merită să mai lupt.
Dar pentru ce lupt?
Am uitat. Ori poate n-am știut niciodată.

Tremur și lacrimile-mi curg nestingherite pe obrajii albi ca zăpada.
Nu le mai simt. Nu înseamnă nimic oricum. Mă bucur că sunt singură și am acest lux.
Pot să plâng când și cât vreau.
Aș putea chiar să țip dacă-mi vine.
Numai că nu-mi vine și asta e bine. Nu cred că m-ar ține plămânii dac-aș urla cum am urlat atunci...
Atunci când eram pe creasta prăpastiei.

Oftez scârbită de obscuritatea în care mi-a căzut din nou sufletul.
Mi-e frig... cumplit de frig.
Și-s singură, mai singură decât singurătatea.
Când am ajuns aici și așa? 
De ce? 
Unde-am greșit? 

Mă ridic brusc și-mi dau bluza de lână albastră jos.
Tremur incontrolabil.
„Termină cu prostiile, ai înțeles? Nu-ți mai plânge de milă. Ai o viață la care mulți visează. Nu ți-e rușine?”
Deschid ușa și ies afară.
E amurg și oamenii s-au strâns în casă.
Alerg desculț pe asfaltul din spatele blocului.
Picăturile de ploaie se opresc subit parcă temându-se să mă atingă.
Mă pun în genunchi și le implor să cadă ca mai înainte.
— Plângeți cu mine! strig.
Un om trece repede pe lângă mine ignorându-mă total.
Oare ce gândește că fac? 
— Plângeți vă rog. Nu mă lăsați singură, murmur pierdută în timp ce mă lungesc pe spate într-o baltă.
E-atât de rece și atât de murdar totul, dar nu-mi mai pasă. Gata, s-a încheiat. Nu mai vreau să lupt.
— Mă dau bătută! strig din nou. Nu mai pot.
Un fulger trece pe lângă mine.
Tresar cu putere.
Îmi duc mâna la frunte. Sunt pic de apă. „Am febră,” mă gândesc.
Mă uit în jur buimacă. Plapuma albă atârnă de marginea patului și ceasul arată ora 3.
„A fost doar un vis, dar dacă... și dacă ploaia s-ar opri?”

***
„Și dacă ploaia s-ar opri” este titlul noului meu roman care nu are nimic de-a face cu eseul despre ploaie ce ai citit mai sus.

Și daca ploaia s-ar opri - Un roman de Cristina G. Gherghel
Fotografie de pe Pixabay: AdinaVoicu