Dacă nu ai nimic bun de zis, nu zi nimic

Titlul acestui articol este inspirat la un proverb faimos care sună așa:

If you don't have anything nice to say, don't say anything at all. 

 Traducerea exactă este:

Dacă nu ai nimic frumos de spus, nu spune nimic. 

Dar există multe variante și includ două:

• Dacă nu ai nimic frumos de spus, mai bine taci. 
• Dacă nu ai nimic drăguț de spus, ține gura închisă. 

Sunt blogger de circa șase ani.
În acești ani am scris și publicat în jur de 2000 de postări sau articole, cum vrei să le numești. De fapt cred că am scris mult mai multe, nu le-am numărat.
Acum sunt autor (scriitor de cărți) și când dau peste postări ce am scris la începutul carierei mele de blogger, mă strâng în spate.
În afara multor greșeli de ortografie, gramatică și exprimare, aceste postări abundă de critici și acuze aduse la diferite persoane.

Mă înspăimânt de câte nerozii am putut să scriu convinsă că aveam dreptatea de partea mea. Ori cu scuzele că eram onestă și deschisă.

Da, în multe cazuri aveam tot dreptul „să sar de fund în sus” și să-mi dau cu părerea negativă.
Și aici mă refer la atacurile gratuite la persoană, la comentariile deosebit de tăioase și injuste, la insulte și ofense nemeritate, etc.

Dar în articolele în care criticam un coleg (sau altul) de breaslă pentru tonul acuzator și arogant ce-i caracteriza toate postările, ei bine în aceste postări făceam exact ceea ce criticam.
Nu-mi plăcea tonul acuzator, și acuzam la rândul meu.
Cât de ipocrit poate fi acest lucru? 

Dar ce să zic de faptul în care vedem greșelile tuturor numai pe ale noastre nu? 
Cum zice proverbul acela: „Vezi așchia din ochii celuilalt, dar nu vezi bârna din ochiul tău.”

Ce să zic de faptul că dăm vina pe unul și pe altul pentru toate greșelile și falimentele personale, dar niciodată pe noi?
Dăm vina pe părinți, frați, profesori, guvern, societate, pe lumea-ntreagă chiar căci noi suntem victime inocente.
Dar cine ne pune un pistol la tâmplă și ne amenință că dacă studiem, mâncăm sănătos, încetăm să bem sau să fumăm, apasă pe trăgaci? 
Cine ne obligă să nu ne căutăm de lucru?
Cine ne forțează să stăm în pat și să ne uităm la televizor fără să facem nimic cu viața noastră? 
Cine are aceste puteri asupra voinței noastre? 
Oare nu facem aceste lucruri din proprie inițiativă? 
Oare nu decidem singuri să nu luăm măsuri și să lăsăm lucrurile să se întâmple de la sine? 

Teoria vinei este un cerc vicios. Dăm vina pe toți pentru nefericirea noastră când singurii culpabili suntem noi înșine. 

Cerem și pretindem fără a da. 

Și de câte ori nu aruncăm cu pietre în Maria Magdalena ignorând complet că nu suntem sfinți? 

Prima dată când mi-am dat seama cât de frecvent și deosebit de grav este acest lucru, a fost când am citit o postare a unei adolescente italiene.
Fetișoara asta era distrusă de durere că pisicuța ei fusese ucisă de o mașină pe stradă.
Mi-a fost extrem de milă de ea până când am ajuns la pasajul infinit în care-i dorea ucigașului să moară-n chinuri groaznice izbindu-se de un copac.
Am înlemnit.

'Măi fetiță,' m-am gândit, 'oare ai considerat faptul că a fost un accident nefericit?'
Care șofer e atât de tâmpit să calce intenționat peste orice animal știind că-i poate distruge mașina?
Ce căuta pisica ta pe stradă?
N-ai văzut niciodată un animal apărând din senin în fața unei mașini și nimic nu s-a mai putut face ca impactul să fie evitat?
Fiecare mașină are o rază de oprire când frânezi. Chiar dacă ai văzut bietul animal, oprirea vehiculului nu este instantă. De multe ori te dai peste cap și tot nu eviți o catastrofă.
Tu cum te-ai simți dacă ai lovi un animal care a apărut zbughind în fața mașinii tale?

Când eram mică, am lovit o găină cu bicicleta. A apărut în fața roții, impactul a fost fulger. M-am rostogolit cu bicicletă c-am frânat. Și-acum mă doare inima pentru bieta pasăre.
Dar a fost vina mea? 
Aș fi meritat să mi se dorească moartea în chinuri pentru că n-am putut evita impactul? 


Într-o zi am văzut o fotografie a unei foci care venea ucisă de un om. Am început să plâng cu hohote. Am simțit o durere fizică.
Apoi am citit comentariile și m-am îngrozit pur și simplu. Oamenii pot fi atât de o cruzime barbară când acuză pe alții.
Uite numai câteva exemple pe care nu mi le pot scoate din minte:

• Să dea Domnul ca și tu să fii ucis așa. 
• Te-aș tortura până ai leșina. Și când îți revii, te-aș tortura din nou, și din nou, și tot așa până te ia dracu. 
• Să te fulgere din bun senin când ești la masă cu familia. 
• Ar trebui să-ți fie ucis orice membru al familiei ca să se extirpeze cei ca tine de pe fața pământ. 
• Să dea cancerul peste tine și să te stingi pe picioare. 

Și tu, cel care ai dorit ca acest om (și alții ca el) să moare-n astfel de situații, tu... TU te crezi mai bun, ma sufletist decât cel care a omorât foca? 
Pe ce bază, cu ce drept? 
Oare nu ești exact la fel, poate chiar de o mie de ori mai hain la suflet? 
Poate acel om a ucis animalul pentru a-și hrăni familia. 
Tu nu mănânci carne? Ce crezi că este făcută-n laborator direct felii? 
Oare omul nu vânează de la începuturile lumii? 
Și dacă ai fi tu asasinul de focă, te-ai bucura să afli ce ți-ar face oamenii ca tine?

Cunosc o multitudine de persoane care sar de fund în sus când oamenii se bagă-n fața la rând, dar când băgăcioșii sunt ei, se mânie cumplit când ceilalți se enervează.

Familiile cu copii, înjură pe cei ce fumează lângă copiii lor. Dar ei fumează liniștiți lângă copiii altora.

Copiii își acuză părinții de fel de fel de abuzuri și nu înțeleg de ce părinții se încăpățânează să zică că ceea ce fac ei este educație, nu abuz.
Dar când acești copii crescuți, sunt acuzați la rândul lor de copiii lor, răspund exact cum răspundeau părinții lor.
Și deși roata se-nvârte, tot le poartă resentiment celor ce le-au dat viață.
Și asta-i de când lumea.
Ce fac alții e foarte rău, ce facem noi exact ca ei, este bine.

Distincția dintre rău și bine, nu este o opinie. 

Cum... cum putem să ne credem mai buni decât alții când facem exact la fel? 
Cum putem să acuzăm pe toți de ceea ce facem și noi?

Am 42 de ani și m-am schimbat de atâtea ori în acești ani că nu mai sunt deloc persoana care eram la 16.
Ba pot spune cu siguranță că nu mai sunt acea persoană care eram acum o lună.
Și știi de ce? 
Pentru că nu vreau să acuz pe alții de mizeria mea.
Pentru că vreau să văd când greșesc.
Pentru că vreau să fiu dreaptă cu toți.
Pentru că mă instruiesc zi de zi ca să mă dezvolt și să cresc pe toate planurile.

Când văd cât de urât își vorbesc oamenii între ei, nu pot să nu mă-ntreb: Cu ce drept?! 
Uită-te la tine.
Ești sfânt cumva? 
Dacă ești, vorbește mai frumos.

Și dacă nu ai nimic bun de zis, nu zi nimic. 

Urmează regulile de aur:

Ce ție nu-ți place altuia nu face.

Fă altora cum ai vrea să ți se facă ție.

Iubește și vei fi iubit.

Dă și ți se va da.  

Am mare nevoie de sprijin de acea apelez la tine, om cu suflet. 

Orice Îmi place, Distribuie, Comentează, Urmărește sau altă inițiativă pozitivă pe blog-uri, platforme de socializare, Goodreads, Amazon, Google și oriunde mai crezi tu, este profund apreciată. 

Degeaba mă susții în secret. Dacă vrei să mă sprijini și să-mi arăți că mă apreciezi, fă-o în public. Sunt scriitor, dacă lumea nu știe despre mine, pentru cine scriu? 

• https://www.amazon.com/Cristina-G./e/B01N0U3U4P 
• https://www.goodreads.com/author/show/16277613.Cristina_G_
• https://twitter.com/authorcristinag
• https://www.facebook.com/authorcristinag/
• https://www.facebook.com/creatiideCristinaG/
• https://www.linkedin.com/in/cristinagherghel/

Pe YouTube am diferite vlog-uri la unele dintre aceste poezii nepretențioase.

***

Nu cumva să uiți să te înscrii la scrisoare ca să primești cărți și alte obiecte GRATIS. 

Trimit mesaje numai în cazuri speciale. Pe cuvânt.

Ajută un scriitor român care toată viața a împrăștiat și împrăștie iubire. Și asta în ciuda faptului că a fost scuipată, umilită, trântită la pământ și călcată în picioare fără niciun motiv de nenumărate ființe fără suflet care se consideră oameni. 

Iubire îți doresc! 

Visurile devin realitate dacă muncești zi și noapte.