Din dragoste pentru părinți

După circa 15 ani de pribegie (10 în Italia, aproape 5 în Anglia), la sfârșitul lunii ianuarie (2019) m-am întors în țară cu intenții mari despre care ai citit, poate,  pe https://iubitibatranii.blogspot.com/.

Încă nu am înființat legal asociația în folosul comunității despre care scriu și trâmbițez în stânga și-n dreapta.
Nu am înființat-o pentru că nu am fonduri, în primul rând, dar și pentru că sunt super ocupată cu construirea unui acoperiș deasupra capului mamei mele și al meu.
Nu pot să pun deoparte grija față de cei care mi-au dat viața pentru că mamei îi scapă timpul printre degete. Mâine poate să nu existe. Ori o ajut acum, ori niciodată.
De când eram mică visam să le construiesc părinților o căsuță cu baie și apă caldă curentă, unde să nu le fie frică că le ia vântul acoperișul.

Casa în care am copilărit, a fost clădită acum mulți ani. Pe atunci, pereții se făceau din chirpici și temeliile joase.
Toate casele se construiau așa. În comparație cu alte case ridicate în acea perioadă, a noastră arată încă foarte drăguț și pare super rezistentă... de afară. Dar anii își spun cuvântul și oricât de mulți bani ai investi în ea, ori de câte ori plouă, te faci ghem rugându-te să se termine cât mai repede ca să nu dea pe dinafară recipientele ce ai pus în pod.

Ziceam că aș fi vrut să le construiesc alta în care să stea fără griji și să aibă condiții de trai mai bune. Dar, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg.
N-am reușit să strâng destui bani și după 10 ani în Italia și atâtea răni adânci, am renunțat la gândul ăsta.

Când eram copil, visam să am și eu o casă la țară. Visam să cultiv porumb, să plantez roșii și să însămânțez ceapă. După căderea comunismului și pribegia, am pus acest vis într-o cutie pe care am încuiat-o cu cheia. Cheia s-a pierdut... cine știe când, unde și de ce. Poate am aruncat-o eu, poate mi-a fost furată. Poate din amândouă câte un pic.

Din dragoste pentru parinti de Cristina Gherghel
Fotografie de pe Pixabay
Numai la casă n-am avut eu timp să mă gândesc când sănătatea și viața celor dragi mie era în pericol. Aveam un acoperiș deasupra capului și chiar dacă trecea ploaia prin el, am zis că-i bine așa. „Alții stau mult mai prost.

Când am început să fiu alergică la fân și polen (prin 2005), m-am bucurat că nu mi-am făcut casă la țară.
Apoi m-am dedicat scrisului și nu m-am mai gândit o secundă la casă. Nu voiam să știu, nu voiam să am, apartamentul îmi era de-ajuns. Un scriitor n-are timp de semănat porumb și prășit barabule (cartofi), mai ales când a dezvoltat alergii severe care nu îl lasă să respire.

Ca o paranteză, alergiile le-am avut de mică, dar nu am știut de ele până când n-am căzut lată, fără suflare. Și prin câte nu am trecut să aflu ce era în neregulă cu mine...
Când un om are alergii legate de plante, nu poate trăi liniștit pe câmpuri și câmpii unde sunt flori, copaci și plantații agricole. Asta depinde de severitatea simptomelor, clar. Mie numai iarna mi-e bine, în rest iau pastile zi de zi și evit parcurile, câmpurile, pădurile. De-ar fi după mine, aș sta numai închisă-n casă că tare mă sufoc când stau printre plante. Numai locuință la sat nu mi-ar trebui mie ținând cont de asta. O gaură în pământ, un bordei, mai degrabă.

În plus, chiar nu aveam intenție să mă întorc în patrie.
Sunt român, dar nu mă mai simțeam român. Nu mai aveam identitate, chiar nu conta unde trăiam. Cât timp aveam un pat, era bine. Tot ce voiam era să scriu până la sfârșitul zilelor mele. Am pus trecutul la spate. Viața mea era altundeva, oriunde numai aici nu. Mi-am făcut alte planuri, alte speranțe, alte aspirații.

În țară aveam părinții, câteva surori și un frate.
Împreună cu frații (cei 2 rămași - din 4) și surorile mele (6), am făcut tot posibilul ca bătrânețea lor să fie lină și lipsită de grijă. Am stat cu ei făcând cu rândul, am plătit oameni ca să nu fie niciodată singuri, mai ales că tata a avut nevoie de îngrijiri speciale pentru mulți ani.
După ce tata s-a dus dintre noi, ne-am dat seama că mama nu mai poate trăi în aceleași condiții în care a trăit atâția amari de ani. Lucrurile s-au schimbat enorm și-aproape nu ne-am dat seama fiindcă eram prea ocupați cu ei. Acum s-au inventat și se pot face multe.

Draga mea mamă împlinește 84 de ani în curând, nu are cum să mai stea singură. Adică ea ar sta, dar n-am putea noi să fim liniștiți deoarece nu mai are putere să-și ridice picioarele și se împiedică de toate.
A căzut cu noi de față de multe ori, darmite singură.
Nu ne putem și nici nu vrem să ne imaginăm ce s-ar putea întâmpla dacă mama ar sta singură o zi întreagă. Nu!

Acum e la sora mea, la Brașov. Dar e greu, foarte greu pentru amândouă. Ana îi face toate poftele și stau la palavre toată ziua. Dar mama e tristă. Se vede că duce pe spate o greutate invizibilă. E dorul... dorul de ograda ei. Mama vrea să vină acasă.
Și cum s-o condamni? Pe aceste meleaguri, la țară, a trăit 84 de ani, dintre care 65 de ani alături de tata. Normal că vrea să se întoarcă aici. Îi lipsește aerul de țară... aerul de acasă.
Dar singură nu se descurcă acum după atâtea necazuri și muncă asiduă, în plus nu are condiții în casă.
Biata de ea nu mai poate merge în grădină la toaletă, nu se mai poate îndoi să se spele pe bucăți la lighean, nu mai are putere să aducă lemne și să facă focul în sobele de teracotă care nu mai „trag” ca odată. 

Așa că am venit eu acasă. Pe nepusă masă. Fără un plan, fără un ban.
Și chiar dacă numai casă la țară nu-mi trebuia mie, i-am zis c-o să-i fac o căsuță așa cum ar avea ea nevoie. Cu izolație groasă, cu toaletă și cu baie unde să facă duș în fiecare zi. N-am permis alergiilor să mă împiedice. Am pus în pauză cariera de scriitor căci mama nu mai are o eternitate la dispoziție. Ori e acum ori niciodată.

Știu că nimănui nu-i vină să creadă că nu-mi trebuie casă și nici masă pe pământul părinților mei și în țara mea, dar spun adevărul.
Eu pot să stau și-ntro colibă în pădure alături de urși, nu le iau drepturile copiilor mei căci n-am. Mă am doar pe mine. Eu am ales să fiu singură căci știam că am un alt scop pe lumea asta.
Mie nu-mi trebuie avere, nu-mi trebuie pământ. Să nu aud de el. Ce fac este pentru mama. Atât. Viața mea, adică cariera de scriitor, e în standby.

Când spun cu lacrimi în ochi de ce vreau să fac casa, toți mă sfătuiesc să nu fac asta și să mă gândesc la viitorul meu. Dar eu știu că dacă nu fac imposibilul acum, mă voi căi toată viața și viitorul îmi va fi pătat de regrete și vină. Am deja destule lucruri ce n-am făcut la timp de care mă învinuiesc, nu mai pot adăuga un altul. E mama mea. Nu mă pot bate cu pumnul în piept strigând că o iubesc când văd cum suferă că nu poate face un duș. Eu poate voi mai avea timp să mă bucur de multe, dar ea nu.
Și asta subliniază oamenii: „Cât mai are ea de trăit?” 
Pe mine mă strânge în spate întrebarea asta.
Tocmai de aceea trebuie să mă grăbesc și să sacrific tot acum. Chiar de-ar avea numai o lună ori numai o singură zi de trăit, tot aș face-o căci a suferit atât de mult în viața ei. Are dreptul la demnitate.
Dacă nu fac pentru ea, atunci pentru cine? 

Voi face și pentru alții da, știi, dar acum mama-i prioritatea mea numărul 1. Timpul nu mă așteaptă pe mine. El trece ireversibil și vina rămâne că poate-aș fi reușit dacă aș fi făcut tot posibilul.

Dar casa, chiar dacă mică, nu se face cu aer. Intenția și dorința nu ajung. Când s-au adunat toate câte trebuie, a ieșit o sumă de bani ce n-am văzut în viața mea.
De aceea, mi-am vândut apartamentul la care am ținut ca la ochii din cap. Era toată averea mea, singurul lucru care mi-a aparținut vreodată.
Din nefericire, locuința asta nu a avut o mare valoare imobiliară, ci doar o imensă valoare emoțională de care m-am despărțit fără să-mi permit să mă întristez. Nu am timp și nici energie.
Ce fac este din iubire.
Dar banii ăștia nu ajung... nici pe departe. Pentru a duce la îndeplinire acest proiect de suflet, am nevoie de alte surse de venit.
14 nuanțe de roșu, cartea mea de memorii comuniste va fi publicată în curând, însă nu voi face o avere cu ea.
Mi-e rușine să admit, dar am nevoie de sponsori. Nu vreau nimic pe gratis, nu vreau nimic pe ochi frumoși. Nimeni nu trăiește cu aer. Dacă cineva are o afacere, a deschis-o pentru a câștiga o pâine.
Ofer publicitate în schimb. Publicitate pe bloguri, rețele sociale și în cărți.
Dacă cunoști pe cineva interesat, împarte această idee.

Distribuie postările mele dacă vrei să mă ajuți s-o fac pe mama să zâmbească după ce l-a pierdut pe tata. 

Cu cât duc la îndeplinire mai repede acest proiect de suflet, cu atât mai repede și mai intens mă pot ocupa de celălalt.
Dar despre asta într-o altă postare.
Dacă vrei să știi acum, citește: https://gogetfunding.com/can-you-imagine-years-without-a-bath-or-shower/.

Și apropo de asta, fratele meu și-a exprimat îngrijorarea față de faptul că unii mă vor acuza de a fi folosit donațiile făcute Fundației (asociației?) pentru construirea căsuței mamei mele.
I-am spus că nu mi-e teamă, că lumea vorbește oricum.
Cei ce nu fac, vorbesc. La fel și cei care fură, că se știu pe ei. Eu știu ce-i în sufletul meu.
Donațiile sunt vizibile online clicând pe linkul de mai sus. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dacă ai ceva frumos de zis, te rog din suflet să o faci.
Sunt un om care respectă fiecare ființă și lucru și admir pe cei care luptă pentru visurile lor.
Merg pe principiile: "Împrăștie iubire și iubire vei primi = Dă și-ți va fi dat." "Ce ție nu-ți place altuia nu face."