Pe 25 iulie 2021, o persoană frustrată a găsit timp să lase un comentariu antagonist la una dintre postările mele. Un video ironic, de fapt, pe care-l ai mai sus.
Mai jos ai un print screen al postării pe Facebook. Public asta căci are relevanță.
Nu am făcut un printscreen al comentariului în cauză – nu am avut timp. Dar, deși am
afantazia, mi-l amintesc cuvânt cu cuvânt, exact cum a fost scris:
„nu imi pasa ca nici altora nu le pasa punct” E scurt. N-ai cum să nu ți-l amintești, afantazia sau nu.
Dacă mă cunoști sau mă urmărești de ceva timp, sunt sigură că ai notat că niciodată, absolut niciodată
nu fac referințe asupra modului în care scriu semenii mei. Nu sunt tipul care discreditează oamenii pe seama greșelilor gramaticale sau nivelul de cunoștință al limbii române. Întotdeauna mă-ntreb dacă mai știu ceva din limba maternă, căci fac greșeli cu duiumul și eu. Unele sunt impardonabile. Nu judec și nu critic pe nimeni din cauza asta. Niciodată!
Văd bârna din ochii mei, nu așchia din ochii celorlalți.
Cum scrii este treaba ta, eu mă concentrez EXCLUSIV pe gradul de omenie pe care-l exprimă cuvintele tale. În cazul comentariului dubios, treaba este mai... încâlcită.
În primul rând, așa cum am zis și
aici (apasă ca să citești – vei fi condus pe un alt blog), cunosc (profesional) persoana în cauză, este o persoană educată – pardon, studiată, (educat înseamnă altceva din punctul meu de vedere) care scrie „minunat de corect” pe pagina dumneaei (din ce am apucat să văd).
În al doilea rând, a fost ajutată de mine.
Comentariul deliberat nerespectuos a fost menit să mă rănească în cât mai multe moduri.
Nu am suportat, nu suport și nu voi suporta să fiu plesnită peste ochi aiurea, în mod special de cei pe care i-am ajutat. Mi se întâmplă des, mult prea des să fiu călcată-n picioare de semenii noștri fără motive, dar să fiu călcată în picioare de cei pe care i-am ajutat, mă scoate total din pepeni.
Ce m-a înfuriat nu este lipsa de respect (de gratitudine – nici nu se pune problema), cât țâfna... Nevoia imperioasă de a mă informa că nu-i pasă, deoarece (nici mie nu-mi pasă = altora) nu-i dau like... wow!
Ajutorul pe care i l-am dat nu se pune?!
Ce am cerut eu la schimb? Nimic!
De aceea nu ai dreptul nici să gândești negativ despre mine doar pentru că nu-ți dau like la postări, darmite să-mi spui verde-n față câtă mizerie sufletească zace-n tine.
Introducerea mea pe Facebook (dar mai ales în viață), este:
„Să fii rău este o alegere, nu o consecință.”
Scriu o carte pe tema asta.
Am fost și eu frustrată din cauza lipsei de interes a oamenilor relativă la cariera mea de scriitor. De raritatea acțiunilor pozitive la postările mele. Wow, cât am fost! Dar niciodată, niciodată nu m-am dus pe paginile oamenilor să le spun că-s fără simț că nu-mi dau like-uri.
M-am educat în privința asta – că știam că nu-i corect – m-am dezvoltat emoțional și am înțeles cât de mult am greșit.
Câtă energie am consumat aiurea... În loc să-mi văd de munca mea.
Mă rușinez profund de postările (publicate pe bloguri) în care mi-am dezvăluit simțirile astea ticăloase.
Cine naiba sunt eu să pretind like-uri, share-uri etc.?
Pentru ce?
Câți oameni sunt interesați de lectură? Câți oameni vor să citească ce scriu eu?
Sunt singura scriitoare din lume?
NU! Sunt una dintr-un miliard.
Dacă oamenii nu vor sau nu consideră că merit un like este treaba lor. Dreptul lor!
Bombardați suntem de cărți, poezii, poeți și scriitori.
Unii dintre noi (scriitorii) – mulți, mult prea mulți – se cred buricul pământului.
Nimeni nu este obligat să dea like la nimic. Nimeni!
Lipsa like-urilor la postări nu îndreptățește pe nimeni să lase un asemenea comentariu mișel pe pagina nimănui.
De aceea, pentru prima dată-n 11 ani de abuzuri fel de fel, am decis să răspund public la o asemenea demonstrație voită de răutate gratuită. Ipocrizie maximă!
Dar, surpriză, răspunsul meu a fost ascuns, precum vezi mai jos. Bineînțeles, am contestat decizia asta discriminatorie.
Te rog să faci abstracție de greșelile gramaticale, dacă poți.
Una dintre regulile după care mă ghidez în toate zilele vieții mele este:
„Dacă nu ai nimic frumos de zis, nu zi nimic.”
Regula mea de aur este:
„Fă altora așa cum ai vrea să ți se facă ție.” Ori „Ce ție nu-ți place, altuia nu face.”
Toată viața mea am respectat sentimentele altora.
Lipsa de considerație nu mă rănește, mă burzuluiește.
N-am vrut să tac și să-nghit și de data asta. Am refuzat s-accept și-acest atac direct și m-am apărat. Numai că răspunsul dat mi-a adus avertizarea contului.
Dacă comentariul meschin m-a scos din pepeni, avertizarea m-a plesnit în moalele capului. Au pus sare pe rană.
Practic, au pedepsit victima acestui abuz.
Că asta este un comentariu de genul, independent din partea cui vine.
Am acționat în consecință și am publicat mai multe
scrisori deschise Facebook-ului.
Avertizarea a fost retrasă, dar nu sunt sigură că scrisorile mele au fost citite. Înclin să cred că și-au dat seama de absurditatea avertizării singuri. Poate s-au descoperit niște angajați care ori nu știu cum să-și facă treabă, ori s-au aliat cu abuzatorii, dându-le dreptate acestora.
Poate cine a dat ordinul juca un joc, ori nu era atent, ori nu și-a dat seama de ceea ce face, ori a făcut-o intenționat. Samavolnic.
Nu știu. Nu mi-au răspuns, nu mi-au explicat ce și cum s-a întâmplat. De ce.
Nimic.
Avertizarea a dispărut precum a apărut: dintr-odată.
Cert este că admonestarea aceasta m-a trezit dintr-o beție intenționată a naivității.
Deoarece mi-am pierdut somnul, am început să revizuiesc toate acțiunile injuste luate de Facebook pe paginile mele.
Și, rând pe rând, am dezgropat o serie de întâmplări teribile, care nu mi-au făcut rău doar mie ca om, dar care au avut un impact monstruos asupra carierei mele de blogger și autor.
Așa cum am scris în engleză pe
LinkedIn și bloguri, niciuna dintre postările mele de pe Facebook (și celelalte rețele sociale) nu a încălcat regulile comunității.
Dacă mă cunoști sau mă urmărești de ceva vreme, nu ai cum să nu fi notat că:
- nu sunt o persoană polemică
- nu încep certuri
- nu mă bag în discuții contradictorii
- nu instig oamenii la violență, dimpotrivă
- nu fac acuzații cu nume și prenume
- nu folosesc limbaj licențios
- nu insult etc.
Tot ce fac în mediul online și-n viața privată este să împart iubire, să încurajez oamenii să fie mai buni, mai răbdători, mai înțelegători, mai toleranți, mai iubitori, mai... umani.
Cine nu vede asta – dacă mă cunoaște – este un om rău. Afurisit.
Din nefericire, știu destui oameni care, deși mă cunosc (poate de o viață), judecă, critică, și condamnă toate acțiunile mele, inclusiv acele legate de viața mea personală.
Drept ce nu are nimeni!
Asta este societatea în care trăim. Lumea noastră. Și este incredibil de trist.
Să nu vrei să faci diferență între bun și rău, ori, și mai teribil, să judeci binele trecându-l pe lista răului – zic că este infamie totală.
Dar asta-i o altă poveste, pe care abia aștept să-ncep s-o scriu.
Întorcându-mă la acțiunile despotice luate împotriva mea (toate fără avertizare), uite câteva:
- blocarea paginilor, vreme de mai multe luni la rând (@authorcristinag sigur, dar nu-mi amintesc altele, că aveam vreo 6-8 pe-atunci). Îmi deblocau una – după săptămâni sau luni de discuții – și-mi blocau alta și tot așa
- retragerea drepturilor de publicare
- blocarea și eliminarea postărilor. Blocarea linkurilor de pe bloguri cu scuza că sunt linkuri nocive, spam etc.
- respingerea unor campanii publicitare, și mă refer în special la versurile cu titlul „Îmi curg mucii, deci exist”. Explicația: încalcă regulile comunității
Toate aceste evenimente neplăcute mi-au dăunat și fizic și psihic. Dar cel mai mult, incredibil de mult, necuantificabil de fapt, au dăunat reputației mele, a credibilității mele ca blogger și scriitor.
Zi și noapte am lucrat, ani la rândul, să-mi fac o carieră ireproșabilă. Nu am făcut nimic care să mineze asta, absolut nimic ce contravine regulilor scrise sau nescrise ale bunei-cuviințe.
Tot ce-am vrut și vreau este să ajut pe cei care caută ajutor, să scriu pentru cine vrea să citească.
Dar Facebook s-a aliat cu hărțuitorii, cu cei care mă dușmănesc nejustificat, și m-a oprit de fiecare dată-n care un mârșav de duzină a raportat conținuturile mele complet inocente.
Am scris în engleză cum am fost abuzată în mediul online, dar voi publica și-n română aici. Poate ești interesat. Nu știu.
Din cauza aceasta, când dintr-odată, când încet-încet, m-am ascuns de ochii cititorilor.
M-am retras din competiția la sânge în care nu m-am înscris și la care nu am participat niciodată. Nu scriu în ciuda nimănui!
Când abuzurile acestea aveau loc (din partea semenilor noștri și din partea angajaților – Facebook), nu am luat în considerare impactul pe termen lung asupra credibilității mele (ca
autor și blogger, repet, nu ca persoană). Eram prea ocupată să le demonstrez că nu am încălcat niciun fel de regulă, scrisă sau nescrisă.
Că da, toate acțiunile luate de Facebook pe paginile mele, au fost pe baza raporturilor făcute de oameni... smintiți. Total smintiți.
Voi scrie despre asta într-o altă postare.
Nici nu mi-a trecut prin cap că paginile mele au fost declasate automat, adică rangurile au fost afectate, mai bine zis retrase – în acest fel au dispărut de pe radarul cititorilor.
Nu știu cum lucrează algoritmele, dar, în ignoranța mea, îmi imaginez că-n momentul în care conținutul unei pagini vine raportat de mai multe ori (cum mi s-a întâmplat mie), pagina este clasificată periculoasă pentru comunitate și automat ascunsă, băgată-n întuneric.
Mi-au luat lumina și nu mi-au mai dat-o-napoi. Comuniștii.
Insist pe faptul că nu am cunoștințe IT, programare etc., dar logica-mi spune, poate în mod eronat, că paginile declasate pe bună dreptate sau nu, își pierd credibilitatea în mod ireversibil.
Că cine naiba are timp, voință sau interes, să dea munca altora înapoi? Vezi tu, comentariul ăla mișel nu m-a rănit în niciun mod, iar avertizarea absurdă a contului m-a trezit la realitate.
Și realitatea este înspăimântătoare.
Sunt pe lista neagră a Facebook-ului.
Niciodată nu mă va apăra de hărțuitori, dimpotrivă li se va alătura acestora, așa cum mi-a demonstrat de n ori.
De aceea mi-e frică. .. Mi-e groază să mai distribui ceva pe rețelele mele sociale. Acum că știu asta, nu mai pot risca.
Atâția ani am lucrat – corect, cinstit și cu bune intenții – și totul s-a spulberat cu o simplă apăsare de buton.
Nu mai am curajul să public pe Facebook și nu am energie, resurse și nici timpul necesar să-ncep de la capăt pe o altă platformă/rețea socială.
Voi încerca din când în când, dar nu cred că voi reuși, căci mi-am pierdut absolut toată încrederea în Facebook.
Pentru tine, cititor care apreciezi munca mea, îmi pare rău. Căci ce-i mai bun, abia acum iese la iveală.
Nu credeam în capacitățile mele literare. Simțeam că nu aveam destule cunoștințe...
Nu aveam dreptul să mă bag în lumea asta a... literaturii. Voiam să scriu a snobismului în statul cel mai pur al cuvântului.
Nu mă simțeam la înălțime.
Nu eram „aleasă”.
Dar în ultimii doi ani, am crescut, m-am auto-educat și am evoluat ca-ntr-o mie de ani.
Nu numai că am dreptul să scriu și să public, cât, mai ales, merit! Fără ipocrizie, fără superbie, fără rivalitate.
Te invit așadar, dacă vrei să fii la curent cu activitățile mele, să stai cu ochii pe blogurile mele. Acolo/aici se va dezvolta, va lua vânt și se va ridica în văzduh cariera mea de autor.
Umilă plecăciune numai în fața ta, om cu suflet.
.jpg)
.jpg)
.png "Dreams don't work unless you do")
_N1_J.jpg "Cristina Gherghel - Scriitor și cercetător în psihologie neurodezvoltațională")
_J.jpg)
Postări
