De ziua mea, confesiuni și cadouri pentru tine

Astăzi este ziua mea. Da.

Când eram mică, pe vremea lui Ceaușescu, ziua asta trecea complet neobservată. Nu știu dacă în toate familiile se întâmpla așa, dar în a mea nu se făceau cadouri decât la Crăciun, iar urări de bine doar la Anul Nou. Habar nu aveam că-i ziua mea sau a altuia din familie. Ioc.

Când am mers la școală, tot pe vremea lui Ceaușescu, am dat de naiba, căci doamna educatoare zicea tuturor că era ziua cuiva de naștere și cântam „La mulți ani”. De regulă, sărbătoritul aducea prăjituri sau bomboane ca să-și servească colegii. Eu, cum nu știam, mă trezeam cu doamna care-mi ura „La mulți ani!” și mă invita – deloc tacit – să-mi servesc colegii cu ceva dulce, în timp ce ei cântau cântecul ce nu iubesc deloc. Mi se face pielea măciucă de găină. În acele zile, aș fi făcut o gaură în pământ, să intru acolo și să nu mai ies în veci. Cred că de aia nu mi-a plăcut niciodată să sărbătoresc ziua mea de naștere. Am rămas traumatizată din cauza urărilor forțate.

Dar ai citit „14 nuanțe de roșu”. Știi asta. Dacă nu, participă la concursul ce lansez chiar astăzi și cine știe că nu o câștigi. Detalii la finalul materialului.

Adevărul este că 14 noiembrie e o zi ca oricare alta pentru mine, atâta timp cât nimeni nu e la curent cu data nașterii mele. Dar frații și surorile mele știu și nu uită, cum fac eu cu zilele lor. Și n-am cum să scap de urări și cadouri. Nu zic că nu-mi plac cadourile... Măcar de nu mi-ar plăcea... Dar, sincer spun, nu le aștept, nu le pretind, ba chiar insist să nu primesc nimic.

Tu abia îți plătești facturile și vrei să-mi iei mie cadou? 

Dar ce naiba poți să-mi faci mie cadou până la urmă? 

Singurele cadouri ce m-ar face cu adevărat fericită sunt recenziile pozitive la cărțile mele. Pe Google, Goodreads, Amazon, blog-uri, rețele de socializare etc.

Am mulți prieteni care mă întreabă mereu dacă mă pot ajuta cu ceva, mai cu seamă când mă văd amărâtă. Eu le spun întotdeauna același lucru: „Scrie o recenzie la una dintre cărțile mele”. Dar rareori mi-a ascultat cineva ruga. Și-atunci mă gândesc că întrebarea lor este retorică.
Obișnuiam să fiu dezamăgită din cauza, acum nu mai sunt. Înțeleg perfect de ce nu o fac și nu pot să-i oblig, dar mi-ar plăcea să nu mai aud acea întrebare care-mi dă speranțe.

Iar m-am pierdut în detalii. Iartă-mă.

Dacă atunci când aveam 28 de ani, ziua mea de naștere nu-mi făcea nicio impresie, când am împlinit 38 de ani, mi-am dat seama c-aș vrea ca 14 noiembrie să dispară din calendar. În așa fel nu aveam să știu cum trec anii.

Nu știu dacă toate femeile simt asta când se apropie de 40 de ani, dar eu... eram terifiată. Mi-era frică să mă uit în oglindă, mi-era rușine să spun câți ani aveam. Îmi tremurau mâinile când trebuia să-mi scriu data de naștere pe vreun document. Îmi curgea sudoare rece pe spinare și mă lua cu leșin.

Auzisem de femei dintr-astea vanitoase, cărora le era teamă să îmbătrânească, dar nu crezusem niciodată că o să ajung ca ele într-o zi. Mă disprețuiam cumplit pentru ce simțeam... Sunt atâția oameni pe lume care luptă împotriva unor boli nemiloase iar eu mă simțeam nenorocită că îmbătrâneam...

La 40 de ani, am avut o cădere nervoasă de proporții astronomice. Am scris o carte despre asta. „The heaviness of breathing” – „Greutatea de a respira” – dacă traduc literal, dar pentru mine este „Greutatea de a exista, de a fi în viață”. În fine, ceva de genul. 

Da, e în limba engleză. În română n-am curaj s-o scriu. Mi-e rușine. Că este cea mai urâtă carte scrisă vreodată. Pe bune. E îngrozitoare. Nu știu ce curaj am avut s-o public. De fapt știu. Eram și sunt sigură că n-are s-o citească nimeni. Niciodată. 

Am scris-o ca terapie. Ca și cum mi-aș fi luat greutatea de pe suflet și aș fi aruncat-o în mare. De aia am publicat-o. Am să scriu mai multe în „Ce ești azi, ai decis ieri”.

În ziua în care am schimbat prefixul, am luat o hotărâre care avea să-mi schimbe viața. 

Aveam de ales din două posibilități: să mă las pradă durerii și disperării (și asta însemna ceva foarte urât) sau să lupt pentru visurile mele. 

Căci faptul că mă simțeam catastrofal era din cauza lipsei de direcție în viață. Trăiam din inerție. Nefiind măritată și fără copii, nu aveam absolut niciun scop pe pământ.

Ce rost avea să trăiesc?

Pentru ce?

Pentru cine?

Doar pentru a munci și a plăti facturi?

Nu mai puteam merge înainte așa. Nu mai voiam!

Și-n acea zi, acum patru ani, în genunchi în fața oglinzii, am jurat că am să mă apuc oficial de scris. Adică să devin scriitoare profesionistă, autoare de cărți și să încânt iubitorii de lectură. Să-i transport într-o altă lume. Să-i emoționez, să-i fac să râdă, să plângă, să lupte, să spere, să creadă, să iubească... 

Visul meu de copilă. Visul pe care nu am avut curajul să-l visez până atunci.

Și m-am apucat imediat de scris, cu intenția de a publica. Scrisesem toată viața, dar numai pentru mine.

Și cât de greu mi-a fost... nu am cuvinte. 

Eram în Anglia și voiam să scriu în engleză. Însă engleza mea lasă mult de dorit și acum, darmite pe atunci... Trecuse puțin mai mult de un an de când locuiam în Anglia.
Cine învață o engleză perfectă într-un an? Mai cu seamă când la servici vorbește doar italiană? 
Fiecare rând pe care-l așterneam pe hârtie, mă trimitea la dicționar de cel puțin trei ori. Scriam o pagină în 4 ore, chiar mai mult. Îmi curgeau lacrimile de frustrare, simțeam că-mi explodează capul, toamna și iarna îmi înghețau mâinile și-mi înțepeneau degetele pe tastatură. Dar strângeam din dinți până-mi dădea sângele și mergeam mai departe.
Aveam un serviciu destul de dificil, care mă extenua în fiecare zi. Și totuși mă trezeam la 3 sau 4 dimineața să scriu, să studiez engleză și să-nvăț cum să mă exprim corect. Nu mai ieșeam, nu mai vedeam pe nimeni. Eram doar eu și laptop-ul. 

Nu găteam cu săptămânile, mâncam ce apucam – de regulă biscuiți cu cafea sau pizza. 

Asta pentru că zilele treceau iar paginile nu se adunau. 

La muncă mergeam pe jos – 6 km dus, 6 km întors. Plecam de acasă la 6:10 dimineața, obosită deja de 3 ore de scris și studiat, și mă-ntorceam la 7 seara. 45-50 de minute îmi lua să fac 6 km pe jos. În acest timp, ascultam lecții de gramatică engleză și mesaje motivaționale. Orice minut în care eram trează făceam ceva pentru a-mi îndeplini visul. Când ajungeam acasă, de obicei udă până la piele – era Anglia, am zis – cădeam lată pe pată sau adormeam în duș. De mâncat nici nu se punea problema. A doua zi o luam de la capăt. La pielea mea îmbătrânită de timp nu mai aveam cum și când să mă gândesc. Acum aveam un scop, o direcție, un țel.

Și-n ziua de 25 decembrie a anului 2016, cu mâinile tremurânde și inima cât un purice, am (auto) publicat prima mea carte: „Oranges at Christmas in a Communist Country” adică „Portocale de Crăciun într-o țară comunistă”. 

O carte de memorii – un fel de autobiografie. După ce am publicat-o – pe Amazon – am închis laptop-ul și telefonul, am încălzit trei sticle de apă fierbinte (nu aveam căldură în casă) și m-am culcat. Nu dormisem vreo trei nopți înainte de asta, căci nu reușeam s-o corectez și a trebuit să-nvăț cum se auto-publică. Habar nu aveam. 

N-am avut curajul să verific, să văd dacă o cumpără cineva. Numai prietenii mei știau de ea.

Dar memoriile astea au avut succes. Și acum sunt căutate și destul de apreciate. Păcat că câștigul la fiecare exemplar vândut este infim.

De atunci și până-n 2018 am publicat 31 (32 de fapt) de titluri. 12 sunt cărți de bucate (în limba română). Nu poți să zici că-s povești, dar sunt cărți și a trebuit să le scriu așa cum scriu și romanele. Și sincer, mi s-a părut infinit mai greu să scriu rețete, decât să scriu povești. Șapte din restul de 20 sunt în limba română, restul sunt în limba engleză. Genurile sunt diferite. 

Aici găsești lista cu toate cărțile mele - cărți care se găsesc peste tot în mediul online, în format tipărit și electronic.

Însă am scris multe povești, pe care nu le-am publicat din cauză că nu am mai avut timp să mă ocup de editare și restul procesului de publicare. Nu e chiar floare la ureche.

În ianuarie, anul acesta (2019), m-am întors în țară să mă îngrijesc de mama mea. Am scris de multe ori despre asta, nu vreau să te plictisesc și aici, dar dacă ești interesat, citește materialul acesta.

Aveam multe planuri, voiam să ajut cât mai mulți bătrâni, mă gândeam să construiesc un Centru de zi pentru ei și cei bolnavi și singuri, însă m-am lovit de unele obstacole nebănuite. Construirea casei pentru mama mea m-a băgat în datorii imense, căci am cheltuit dublu de cât socotisem că m-ar fi costat. De scris, nici nu s-a pus problema. Am avut o mulțime de lucruri de făcut și m-am confruntat cu o serie de probleme greu de rezolvat. N-am găsit soluții la toate, încă lupt să-i fac viața mai ușoară mamei. 

Am reușit însă să public „14 nuanțe de roșu: Amintiri din copilăria comunistă”. 

O carte cu aproape 500 de pagini pline de istorie. Eram atât de concentrată pe construirea casei, încât nu am avut timp să mă bucur de această realizare. Nu am avut timp să o promovez, să o fac cunoscută. 

Nu vrei să mă ajuți cu asta? 

Azi se împlinesc patru ani de când am început să scriu (oficial). 

Este aniversarea celei mai importante zi din viața mea. 

Pe 14 noiembrie 2015, mi-am luat destinul în mâini. 

Dacă atunci aș fi ales să mă las copleșită de neajunsuri și durere, astăzi tu nu ai citi aceste rânduri.

Astăzi, nu m-aș putea numi „scriitoare”.

Astăzi, familia mea ar fi vărsat lacrimi amare pentru mine.

Eu, astăzi, nu sărbătoresc ziua în care m-am născut, ci ziua în care am decis să trăiesc. 

Astăzi, 14 noiembrie 2019, nu împlinesc 44 de ani, ci 4. 

Am toată viața înainte. Poate pielea mea zice altceva, dar spiritul mi-e tânăr și plin de speranță. Uită-te în ochii mei (și pe YouTube) și te vei convinge.

Poză făcută ieri, 13 noiembrie 2019

Deoarece sunt fericită că am avut curajul să lupt pentru visul meu imposibil, vreau să dăruiesc ceva din munca mea celor interesați. 

Și cum cartea de memorii ce am publicat anul acesta, este cartea mea cea mai dragă, am decis să ofer trei (ori patru, să vedem) exemplare (cu autograf) prin intermediul unui concurs.

Pe lângă cărți, prietena mea deosebit de talentată, Orieta – de la „Indrani Handmade” – a acceptat cererea mea de colaborarea și dăruiește cu mărinimie un set de bijuterii unicat, făcut la mână, special pentru acest concurs. 

Setul constă într-o pereche de cercei și o brățară în stil antic. 

În afară de astea, mai am câteva surprize pentru câștigători.

Te înscrii automat în momentul în care decizi să spui într-un comentariu (la postările de pe rețelele de socializare, aici sau pe Goodreads) de ce ai vrea să intri în posesia cărții „14 nuanțe de roșu” sau ceva legat de comunism, de munca mea și de mine, ca autor, blogger sau... om. 

Este esențial să folosești unul dintre hashtag-urile: #14nuantederosu, #cristinag.

Regulamentul complet îl găsești aici.

Te rog, invită-i pe cei dragi să se înscrie. Distribuie paginile concursului, această postare. 

Du vorba mai departe. 

Românii trebuie să-și cunoască istoria și dacă-i scrisă sub formă de roman amuzant (pe alocuri) cu atât mai bine. Nu te plictisești. 

Nu crezi?

Dând „like” și ”follow” la conturile mele pe rețelele de socializare, o să-mi imaginez că-mi urezi „Aniversare plăcută!”. 

Și asta m-ar bucura imens. 

Un cadou mai frumos ar fi doar o recenzie la una dintre cărțile mele. 

Mai multe recenzii, mai multe cadouri.

Nu te simți generos?

Dacă citești în engleză, patru dintre cărțile mele electronice, se pot descărca gratuit de pe Amazon. 

Nu-ți cer cardul ca să-ți faci cont.

Te aștept și mă înclin cu umilință pentru atenție.